Fundament pentru un nou model de dezvoltare economică - oportunitatea transformărilor tehnologice pentru IMM-urile din România (Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR)

România a parcurs un drum sinuos, în ultimii aproape 20 de ani, care a dus la o evoluție paradoxală. Pe de-o parte am înregistrat creșteri record ale PIB per capita în regiunea noastră, pe de altă parte am acumulat dezechilibre macroeconomice fapt care a determinat cronicizarea deficitelor gemene, conform unei analize realizată de Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR:

În 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, produsul intern brut pe locuitor al României, exprimat la paritatea puterii de cumpărare, era de aproximativ 10.800 de euro. În 2024, nivelul său era de aproximativ trei ori mai mare, respectiv circa 31.000 de euro. În aceeași perioadă, media europeană a crescut de la 24.700 la 39.700 de euro. Am avansat, așadar, într-un ritm considerabil mai rapid decât media Uniunii, astfel că de la doar 44% din media europeană în 2007, am ajuns la aproximativ 79% în 2024.

Este o performanță remarcabilă, la care sectorul IMM-urilor a avut o contribuție esențială. Și totuși, acest nivel ne plasează abia pe locul 18 între cele 27 de state membre, de aceea drumul convergenței nu este încheiat, iar etapele pe care le avem de parcurs în continuare sunt semnificativ mai dificile.

Așa cum se discută tot mai des în mediul economic, modelul care ne-a adus până aici își epuizează resursele. Nu doar pentru că România, ca și alte economii emergente aflate într-o etapă similară de dezvoltare, are nevoie de soluții diferite pentru a evita capcana venitului mediu și a menține ritmul convergenței, ci și deoarece contextul global este acum complet diferit și considerabil mai dinamic. 

Cadrul macro-financiar de după criza financiară globală a fost o îmbinare de circumstanțe cu o probabilitate extrem de redusă de a se repeta în viitorul apropiat. Multe economii emergente din regiune se bucurau de un spațiu fiscal generos, cu un nivel redus al datoriei publice. Dobânzile atinseseră minime istorice. Costurile cu forța de muncă erau reduse, iar capitalul local era folosit din plin pentru finanțarea afacerilor și investițiilor noi. În acea perioadă, raportul credite pe depozite era încă puternic supraunitar, în contrast semnificativ cu trendul descendent pe care acesta l-a avut ulterior și cu situația actuală. Totodată, fondurile europene și investițiile străine directe alimentau la rândul lor creșterea economică, iar perioadele de după crizele financiare sunt, prin natura lor, caracterizate de rate ridicate de recuperare, după cum arată unele studii de specialitate.

Niciunul dintre acești factori nu mai poate fi considerat astăzi de la sine înțeles. Este puțin probabil ca datoria publică să revină la nivelurile de atunci. Dobânzile nu mai sunt la minime istorice, inflația este alimentată de o succesiune de șocuri de ofertă, iar avantajul costurilor salariale reduse s-a diminuat considerabil.

Acest tablou conduce către o concluzie evidentă care trebuie conștientizată cu claritate: cel puțin, pentru un timp îndelungat de acum înainte, nu ne vom mai putea baza pe aceleași surse de creștere economică ca în perioada trecută. În mediul economic actual, o condiție esențială pentru creșterea economică este ca productivitatea să sporească.

Una dintre veștile bune este că avem un sector antreprenorial matur: vechimea medie a firmelor este de 16 ani, iar 86% dintre antreprenori sunt absolvenți de studii superioare. Ne putem baza, așadar, pe un nivel important de experiență antreprenorială și de educație, ceea ce poate sugera că există capacitate de adaptare la mediul de afaceri aflat în schimbare profundă și rapidă.

Dincolo de aceste date optimiste, însă, analiza economică ne obligă să privim cu rigoare și să căutăm soluții pentru o serie de vulnerabilități cunoscute.

Prima dintre ele este ceea ce aș numi paradoxul atomizării. Conform statisticilor oficiale, 58,6% dintre IMM-uri operează sub formă de proprietar unic, în timp ce doar 1,4% depășesc pragul de cinci asociați sau acționari. Spiritul asociativ este, așadar, extrem de redus, iar această fragmentare are consecințe negative directe asupra competitivității. Ea face dificilă obținerea unor economii de scală, ce reprezintă un element important pentru a supraviețui într-o piață unică europeană extrem de competitivă. Totodată, atomizarea IMM-urilor îngreunează accesul la finanțare și astfel frânează dezvoltarea proiectelor viabile.

Pe segmentul general al companiilor nefinanciare, unde IMM-urile dețin ponderea majoritară, rata creditelor neperformante depășește 5,6% și este în creștere vizibilă față de anul precedent. Mai mult, analizele prudențiale indică o dinamică îngrijorătoare chiar și pe segmentele care au beneficiat de scheme de garantare de stat. Programele de sprijin au funcționat ca un colac de salvare pe termen scurt, dar multe probleme fundamentale au rămas nerezolvate, astfel că încep acum să iasă la suprafață deficiențe de solvabilitate ale unor debitori.

Această discrepanță reflectă vulnerabilitatea microîntreprinderilor la volatilitatea ridicată a mediului macro-financiar în contextul unei capitalizări reduse. Multe firme apelează la creditul furnizor sau la împrumuturi de la asociați deoarece bilanțurile lor nu le fac eligibile pentru un credit bancar clasic.

Totodată, se observă o reorientare a IMM-urilor către creditele în euro, pe fondul ecartului de dobândă. Din perspectivă prudențială, această situație reflectă o acumulare de riscuri de natură valutară, deoarece microîntreprinderile împrumutate în altă monedă nu au, de regulă, acoperire naturală împotriva riscului de curs de schimb. Așadar, ceea ce astăzi poate părea pentru unii antreprenori un arbitraj avantajos de dobândă, în viitor s-ar putea întoarce împotriva lor, transformându-se, în contextul unui scenariu advers, într-o problemă de solvabilitate.

Vulnerabilitățile menționate nu sunt rezultatul unor decizii iraționale. Dimpotrivă, firmele care se împrumută în valută, care apelează la creditul furnizor sau la creditul de la acționari răspund, cu instrumentele de care dispun și în funcție de setul de stimuli economici pe care îi percep, la un mediu economic dificil și incert. În opinia mea, principalii factori interni care determină în prezent acest mediu dificil se datorează corecțiilor necesare pentru reducerea deficitului bugetar, cu efecte de același sens și asupra deficitului de cont curent.

România se află în cadrul unui proces amplu și strict de ajustare a finanțelor publice. Reducerea deficitului structural nu este o opțiune teoretică ci o necesitate imediată pentru menținerea percepției favorabile a investitorilor, a stabilității cursului de schimb, precum și pentru scăderea costurilor de finanțare ale întregii economii. În acest cadru fiscal strâns, spațiul de manevră pentru facilități fiscale generalizate sau subvenții directe este, practic, foarte limitat. Serviciul datoriei publice și angajamentele de consolidare fiscală limitează sever alocările bugetare, iar facilitățile trebuie să fie foarte bine analizate și calibrate  și trebuie să permită obținerea de efecte economice vizibile și cuantificabile.

În contextul actual creșterea rezilienței IMM-urilor trebuie să se realizeze mai mult prin mijloace specifice economiei concurențiale. Reziliența trebuie construită din interior , prin salturi calitative de productivitate, prin utilizarea inteligentă a schemelor de garantare existente și, mai ales, prin valorificarea fondurilor europene și a resurselor disponibile prin programe cu instituții financiare internaționale.

Totodată, nu putem ignora faptul că, din păcate, o parte deloc de neglijat a fragilității IMM-urilor este indusă chiar de stat. Birocrația excesivă rămâne o povară reală asupra costurilor de conformare, iar lipsa de predictibilitate generată de politici publice inconsistente în timp descurajează investițiile pe termen lung și planificarea strategică a firmelor. Fără o corectare a acestor disfuncționalități instituționale, orice efort al sectorului privat de a-și consolida reziliența prin mijloace proprii riscă să fie parțial anulat de un mediu de reglementare imprevizibil și greoi.

Iar dacă vorbim de productivitate, trebuie să vorbim despre principalul ei motor din acest deceniu: tehnologia și, în mod special, transformarea digitală și inteligența artificială.

Un studiu publicat anul acesta de Banca Reglementelor Internaționale, semnat de Iñaki Aldasoro, Leonardo Gambacorta și Rozalia Pal, alături de coautorii lor (și îmi face plăcere să remarc implicarea unui economist român în această cercetare), analizează date de la peste 12.000 de firme europene și americane. Rezultatele sunt cât se poate de relevante pentru discuția noastră de astăzi, adoptarea inteligenței artificiale crește productivitatea muncii la nivelul firmei cu aproximativ 4%, fără efecte negative asupra ocupării. Dar studiul mai arată ceva, poate chiar mai important, aceste câștiguri nu vin de la sine. Ele depind în mod critic de investițiile complementare în software, în date și, totodată, în pregătirea oamenilor. Cu alte cuvinte, nu tehnologia în sine aduce productivitate, ci investiția inteligentă care selectează și adaptează tehnologia la procesele operaționale și avantajele competitive specifice firmei.

Cât de mari însă ar putea fi aceste câștiguri la scara întregii economii? O analiză publicată anul trecut de OECD, dedicată economiilor G7, oferă un ordin de mărime în acest sens. Potrivit estimărilor, inteligența artificială ar putea adăuga între 0,4 și 1,3 puncte procentuale pe an la creșterea productivității muncii, pe un orizont de zece ani. Aceste câștiguri se referă la economiile cu expunere ridicată și adopție rapidă. Pentru țările în care adopția este mai lentă, câștigurile estimate se reduc până la jumătate.

Câteva cifre europene recente ne arată deopotrivă dimensiunea provocării și a oportunității utilizării în mod eficient a tehnologiilor moderne disponibile. Conform statisticilor Eurostat, la nivelul anului 2025, aproximativ 20% dintre întreprinderile din Uniunea Europeană cu cel puțin 10 angajați utilizau în activitatea curentă tehnologii bazate pe inteligența artificială. 

Este interesant, totuși, de observat și cum s-a ajuns la acest nivel. Astfel, timp de doi ani, între 2021 și 2023, creșterea cumulată a fost de doar 0,4 puncte procentuale, de la 7,7% la 8,1%. În următorii doi ani, însă, creșterea cumulată a fost de aproape 12 puncte procentuale, adică de circa 30 de ori mai mare. Nu asistăm, așadar, doar la o tendință normală de creștere a adoptării inteligenței artificiale în companiile europene, ci la o accelerare vizibilă.

În contextul acestor cifre, este firesc să ne întrebăm: unde se află România în acest tablou? Răspunsul este, din păcate, pe ultimul loc. Doar 5,2% dintre întreprinderile românești utilizau tehnologii de inteligență artificială în 2025, în creștere de la 3,1% în 2024.

Consider că aceste date indică o direcție principală pe care companiile românești o pot urma pentru creșterea competitivității și a productivității. În opinia mea, dincolo de cifre, inteligența artificială aduce o schimbare importantă de fond: democratizarea expertizei. Analize financiare, studii de piață, optimizarea proceselor sau servicii la care până acum aveau acces doar companiile mari, cu departamente specializate, pot acum să devină accesibile și firmelor mici, la costuri fără precedent de reduse. La fel de important, deciziile pot fi fundamentate pe date în timp real, nu pe intuiție sau pe informații întârziate, iar acest lucru va schimba însuși rolul antreprenorului. Eliberat de o parte din povara activităților operaționale, el va putea aloca mai mult timp exact acolo unde nu poate fi înlocuit: direcției strategice a afacerii și dezvoltării relațiilor cu partenerii și clienții. Aceasta poate fi una dintre temele cheie ale dezbaterii de astăzi. 

De ce insist asupra acestei teme? Pentru că datele ce surprind perspective pe termen lung ne spun ceva important despre structura economiei noastre. Analiza migrării companiilor între categoriile de mărime, la intervale de cinci ani, pe întreaga perioadă 1994–2024, arată că aceste tranziții sunt rare. Cu alte cuvinte, majoritatea covârșitoare a firmelor rămân în categoria de mărime în care s-au înființat. Microîntreprinderea rămâne microîntreprindere. Firma mică rămâne mică. Foarte rar companiile reușesc să treacă într-o categorie superioară privind dimensiunea afacerii.

Digitalizarea și adoptarea tehnologiilor moderne pot reprezenta o potențială soluție la această problemă, respectiv declanșatorul pentru ca afacerile românești să crească, să treacă în categorii superioare de mărime și să aibă o contribuție tot mai importantă la creșterea sustenabilă a economiei.

Conform unor statistici realizate, aproximativ 51% dintre firme identifică folosirea noilor tehnologii drept o oportunitate majoră. Totuși, digitalizarea propriu-zisă este asumată ca oportunitate de doar 25% dintre respondenți, iar sporirea exporturilor de o proporție și mai mică, respectiv 14,6%. Totodată, 31% dintre firme menționează concurența produselor din import printre principalele dificultăți.

Soluția în fața concurenței externe nu este protecționismul și nici izolarea. De fapt, într-o economie globalizată, calea către excelență nu mai este doar competiția orizontală, ci integrarea verticală.

În încheiere, aș dori să subliniez că IMM-urile sunt coloana vertebrală a economiei românești. Ele creează cele mai multe locuri de muncă din sectorul privat, aduc inovație și echilibrează dezvoltarea în teritoriu, dincolo de marile orașe. Un sector antreprenorial puternic înseamnă o economie mai diversificată, mai rezilientă și mai competitivă, iar toate aceste lucruri se pot reflecta într-un fundament pentru un nou model economic de creștere sustenabilă și incluzivă.