ROBOR și noua industrie a despăgubirilor: când indignarea ține loc de probă

Consiliul Concurenței a anunțat o amendă istorică pentru zece bănci, într-un dosar care lovește direct într-unul dintre cele mai sensibile subiecte ale ultimilor ani: ratele românilor. Când spui ROBOR, oamenii aud rate mai mari, anxietate, bugete familiale tensionate de la o lună la alta, se arată într-un articol realizat de Georgiana MURGULESCU (foto), Director Executiv Relații Juridice & Instituționale la Federația Patronală FinBan, membră a CP Concordia:

Tocmai de aceea, acest caz ar trebui tratat cu maximă rigoare. Nu cu reclame plătite care promit recuperări miraculoase de bani. Diferența dintre ceea ce s-a anunțat public și ceea ce se vinde deja oamenilor este uriașă.

Una este să existe o decizie administrativă a unei autorități. Alta este să spui că fiecare client a fost prejudiciat. Una este să vorbești despre contacte între participanți la piață conform legii. Alta este să spui că ROBOR a fost manipulat artificial într-o economie în care inflația, dobânda de politică monetară și costul banilor au crescut violent.

Între aceste lucruri există o distanță. Iar în drept, acea distanță se numește probă. În acest moment avem concluzii aruncate în spațiul public înainte să vedem clar ce probe există, ce demonstrează ele și, mai ales, ce nu demonstrează.

Există în acest moment trei mari confuzii: 

• O amendă nu se transformă automat în despăgubire.
• Nu orice întâlnire sau discuție pe teme generale între participanții la piață  produce un efect anticoncurențial.
• Piața banilor nu poate fi explicată și cu atât mai puțin înțeleasă prin sloganuri simpliste. Evoluția ROBOR nu se judecă în afara contextului macroeconomic.

Prima mare confuzie care trebuie clarificată este aceasta: o amendă aplicată de Consiliul Concurenței nu înseamnă automat că fiecare client are bani de primit. 

Amenda este o sancțiune administrativă. Ea se plătește la bugetul de stat. Nu se împarte clienților. Nu se transformă automat în despăgubiri. Nu stabilește, prin ea însăși, că fiecare persoană care a avut un credit legat de ROBOR a suferit un prejudiciu individual. Aceasta este diferența dintre justiție și reclamă. O decizie administrativă nu este un cec în alb. De aceea, reclamele care sugerează că oamenii pot recupera simplu, rapid sau aproape sigur bani din cazul ROBOR trebuie privite cu mare prudență. 

Pentru despăgubiri, presupunând că ar fi justificate, lucrurile sunt mult mai complicate. Trebuie dovedite separat fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate și cuantumul prejudiciului. Cu alte cuvinte: ce s-a întâmplat, cât a pierdut concret fiecare client, de ce acea pierdere este cauzată direct de conduita sancționată și cum se calculează suma.

A doua confuzie majoră este între contact, coordonare, cartel și manipulare. Nu orice întâlnire sau discuție pe teme generale  produce un efect anticoncurențial.

Bogdan Chirițoiu, explică decizia contra băncilor. „Nu vorbim despre un cartel”. Consiliul Concurenței spune că băncile nu au stabilit indicele, ci s-au influențat între ele. 

În dreptul concurenței, nu orice comunicare între actori economici este ilegală. Nu orice schimb de informații produce un efect anticoncurențial. În special într-o piață financiară, lucrurile sunt mult mai tehnice decât par din exterior. Participanții urmăresc lichiditatea, riscul, dobânzile, randamentele titlurilor de stat, dobânda de politică monetară, cererea și oferta de bani, condițiile macroeconomice. 

Întrebarea juridică nu este dacă băncile au avut contact. Sunt obligate prin lege să participe împreună la mecanismul de piață pentru stabilirea indicelui. Întrebarea este cu ce scop, în ce context, ce informații au schimbat, dacă acele informații erau sensibile concurențial, dacă discuțiile puteau reduce incertitudinea competitivă și, mai ales, dacă au produs un efect concret asupra ROBOR.

Pentru o sancțiune de asemenea dimensiune, nu este suficient să spui că au existat contacte. Trebuie arătat clar ce conduită a fost interzisă, de ce este anticoncurențială, cum a afectat mecanismul de stabilire a indicelui și cum s-ar fi transmis acest efect către costul creditelor. Fără această punte probatorie, publicul rămâne cu o acuzație mare și cu o explicație mică.

Una dintre cele mai importante nuanțe din acest caz este afirmația Președintelui Consiliului Concurenței că nu ar fi vorba despre un „cartel clasic”. Această formulare contează enorm. Pentru public, cuvântul „cartel” are o forță devastatoare. Sugerează o înțelegere secretă, o schemă, o conspirație, o decizie deliberată de a crește prețurile. 

Dar dacă autoritatea însăși nu descrie cazul ca pe un cartel clasic, atunci explicația trebuie să devină și mai clară, nu mai vagă. Ce au făcut de fapt băncile și cine și mai ales, cum a putut stabili că valoarea ROBOR a fost mai mare (dar de ce oare nu și mai mică) decât ar fi trebuit să fie? Și cu cât? Iar în tot acest timp, experții și Banca Națională a României – singurii capabili să înțeleagă evoluția pieței monetare – spun răspicat că valorile ROBOR nu au deviat de la realitățile economice. 

Aceste elemente schimbă complet standardul de probă, apărarea posibilă și, mai ales, consecințele pentru clienți. Pentru că altfel ajungem într-o zonă periculoasă: folosim emoțional greutatea cuvântului „cartel”, dar juridic ne bazăm pe o construcție mult mai nuanțată. 

A treia confuzie: Piața banilor nu poate fi explicată prin sloganuri simpliste. 

ROBOR trebuie analizat în contextul real al economiei. Nu este prețul unei pâini, al unei cafele sau al unui abonament de telefonie. Este un indice de piață monetară. El reflectă, în mod direct sau indirect, costul banilor între bănci, lichiditatea, inflația, dobânda de politică monetară, riscul macroeconomic și anticipațiile din piață. ROBOR nu se poate judeca în afara inflației.

În anii în care ROBOR a crescut, România nu a trăit într-o economie normală. A trăit într-o economie lovită de inflație puternică, criză energetică, război la graniță, deficite mari, presiune pe costul finanțării și majorări de dobândă de politică monetară. Într-o asemenea economie, costul banilor crește. Nu este o conspirație. Este mecanism economic.

A spune că ROBOR a crescut doar pentru că băncile l-au împins ”cu câteva fracțiuni de procent” artificial în sus este o afirmație foarte serioasă. Și tocmai de aceea trebuie demonstrată foarte serios. Mai ales că, în perioade de inflație ridicată, ROBOR a fost adesea sub rata inflației. Acest lucru face mult mai greu de susținut narațiunea simplistă potrivit căreia ROBOR ar fi fost un preț artificial, rupt de piață, împins arbitrar în sus împotriva realității economice. 

Dacă tot suntem aici, să punctăm că prețul pâinii a înregistrat o creștere cumulată la preț de aproape +70% din 2020 până acum, iar legumele +60% la preț și cred că suntem de acord că ar fi chiar hilar să vedem un avocat care să îndemne clienții să pretindă despăgubiri de la supermarket sau de la benzinărie pe motiv că au plătit mai mult pe produsele cumpărate. 

Întrebarea-cheie: Cât ar fi trebuit să fie ROBOR?

Orice acuzație serioasă privind manipularea unui indice trebuie să răspundă la o întrebare simplă: Care ar fi fost nivelul corect al indicelui în lipsa așa-zisei conduite sancționate? Cu alte cuvinte, dacă ROBOR a fost „prea sus”, cât ar fi trebuit să fie? Cu câte puncte mai sus sau jos? În ce zile? La ce scadențe? În ce condiții de lichiditate? Față de ce dobândă-cheie? Față de ce inflație? Față de ce randamente ale titlurilor de stat? Față de ce tranzacții efective? Și, mai ales, cum și cine a stabilit că ROBOR n-a fost de fapt mai jos decât ar fi trebuit să fie în perioadele respective? Doar pentru că a crescut nivelul lui? Și a fost mai mare raportat la ce? Și care a fost motivul pentru care clienții nu au optat să convertească costul creditelor lor la IRCC, când legea le permite lucrul acesta din 2019? 

Ca să spui că ROBOR a fost manipulat, trebuie să arăți nu doar că a existat o conduită problematică, ci și că acea conduită a schimbat rezultatul. Altfel, riști să confunzi comportamentul cu efectul, suspiciunea cu prejudiciul și indignarea cu analiza.

Noua industrie a indignării și marketingul furiei

Cel mai îngrijorător efect colateral al cazului este apariția rapidă a unei industrii a despăgubirilor promise. Deja se construiește un mesaj simplu: ai avut credit cu ROBOR, ai fost păgubit, înscrie-te, recuperează bani. Oamenilor li se vinde speranță procedurală ambalată ca certitudine. Înainte ca decizia motivată să fie disponibilă public și să se poată extrage niște concluzii preliminare. Înainte ca instanțele să se pronunțe. Și, mai ales, se întreține voit și complet neetic/fals confuzia între amendă și despăgubire.

Orice client are dreptul să consulte un avocat. Orice client are dreptul să întrebe, să conteste, să caute explicații, dar între consultanță juridică responsabilă și exploatarea pe bani a emoției publice există o linie foarte clară. Ce vedem, este simplu spus manipulare și exploatare a furiei, marketing al furiei. Când oamenilor li se sugerează că recuperarea banilor este aproape automată și garantată, înainte să existe o bază publică solidă pentru existența macar a prejudiciului, ca să nu mai zicem de calculul acestuia, vorbim despre o piață a iluziilor juridice pe care avocații promotori nu le vând gratis ci contra unor onorarii pe care, desigur, le vor încasa de la așa-zișii păgubiți pe care declară cu atâta vehemență că îi protejează. În termeni populari, și băncile, dar și clienții sunt pentru avocații salvatori niște ”vaci bune de muls” atunci când conjunctura se arată favorabilă.

Cazul ROBOR este complex – tocmai de aceea nu trebuie simplificat până la falsificare.

În orice demers juridic dacă au existat încălcări, ele trebuie demonstrate. Dacă au existat efecte, ele trebuie cuantificate. Dacă au existat prejudicii, ele trebuie probate. Aceasta este ordinea firească într-un stat de drept. Problema este că spațiul public funcționează astăzi invers. Întâi vine indignarea, apoi verdictul moral, apoi reclama, apoi înscrierea și abia la final, dacă mai are cineva răbdare, vine proba nevinovăției.

Însă ceva trebuie clarificat, imediat, în această industrie a indignării apărută din neant: dreptul nu este o reclamă cu buton de înscriere. Și merită clarificat inclusiv pentru acest caz cum funcționează de fapt. 

• În primul rând: amenda nu înseamnă automat despăgubire.
• În al doilea: decizia poate fi contestată în instanță și nu trebuie tratată ca verdict definitiv înainte de controlul judecătoresc definitiv.
• În al treilea rând: prejudiciul trebuie dovedit. Nu presupus. Nu dedus emoțional. Nu calculat prin slogan.
• În al patrulea rând: ROBOR trebuie analizat în context economic: inflație, dobândă-cheie, lichiditate, risc și costul banilor.
• Și finalmente: promisiunile de recuperare rapidă a banilor trebuie privite cu prudență. Dreptatea nu funcționează ca o campanie de marketing cu indicatori de succes la conversia în formularul de înscriere pe rețele sociale.

Până atunci, singura poziție responsabilă este aceasta: Consiliul Concurenței a comunicat că există o decizie administrativă pe acest subiect, dar momentan nu există o motivare disponibilă public pentru a o înțelege și totodată există o puternică contestare, inclusiv interinstituțional, într-un dosar complex. Nu există, în mod automat, o sumă de recuperat. Nu există, în mod automat, o vinovăție definitivă. 

A promite altceva astăzi nu înseamnă informare. Înseamnă vânzare de iluzii. Și poate că, înainte să discutăm despre manipularea ROBOR, ar trebui să discutăm despre manipularea așteptărilor oamenilor.