LEGI | Legislatie

Decizia nr. 431 emisa de Curtea Constitutionala la Legea nr.77/2016 privind darea in plata

Trimite stirea unui prieten
Nume *
E-mail *
E-mail prieten *
Mesaj
Cod validare * Turing Number
Tastati codul din imagine (doar cifre)
195.154.184.126

Autor: Bancherul.ro
2021-10-11 16:45

DECIZIA Nr.431 din 17 iunie 2021
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 alin.(1), ale art.4 alin.(11)-(13), (3) și (4), ale art.8 alin.(5), ale art.10 alin.(1) și ale art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a Legii nr.52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în
ansamblul său

Nepublicată

Valer Dorneanu - președinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Benke Károly - magistrat-asistent șef

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului
unic pct.1-8 din Legea nr.52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr.77/2016 privind darea în
plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a legii în
ansamblul său, excepție ridicată de BRD – Group Société Générale S.A. din București în Dosarul
nr.6629/288/2020 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Banca Românească S.A. din București în
Dosarul nr.16928/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția civilă și în Dosarul
nr.9725/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu-Mureș, de Eurobank S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul
nr.1688/308/2020 al Judecătoriei Sighișoara și de Credit Europe Bank NV S.A. din Amsterdam, Olanda,
în Dosarul nr.13077/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția civilă și în Dosarul
nr.13362/325/2019 al Judecătoriei Timișoara – Secția a II-a civilă și care constituie obiectul Dosarelor
Curții Constituționale nr.1919D/2020, nr.1920D/2020, nr.1931D/2020, nr.1937D/2020, nr.1945D/2020
și nr.1947D/2020.

2. Dezbaterile inițiale au avut loc în ședința publică din 20 aprilie 2021, în prezența
reprezentanților Societății BRD – Group Société Générale S.A. din București, Societății Banca
Românească S.A. și a Societății Credit Europe Bank NV S.A. din Amsterdam, Olanda, precum și a
părții Matei Florian Dorian, personal și asistat de apărători, și cu participarea reprezentantului
Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea
dată, când Curtea, potrivit art.53 alin.(5) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, a conexat dosarele menționate, iar, în temeiul dispozițiilor art.57 și ale art.58 alin.(3)
din Legea nr.47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 6 mai 2021, iar ulterior, pentru
aceleași motive, la 20 mai 2021. La această dată, în temeiul dispozițiilor art.57 și ale art.58 alin.(1) teza
întâi din Legea nr.47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 9 iunie 2021, iar,
ulterior, pentru aceleași motive, la 16 iunie 2021. La această din urmă dată, având în vedere cererea
de amânare a ședinței de deliberare și ținând seama de art.57 din Legea nr.47/1992, Curtea a dispus
amânarea pronunțării pentru data de 17 iunie 2021, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 22 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr.6629/288/2020,
Judecătoria Râmnicu Vâlcea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.a) și b) și
alin.(12)] și pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) și (4)] din Legea nr.52/2020 pentru modificarea și
completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de BRD – Group Société Générale S.A. din
București într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva unei notificări
depuse în temeiul art.4 din Legea nr.77/2016, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea
nr.52/2020.

4. Prin Încheierea din 19 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr.16928/301/2020,
Judecătoria Sectorului 3 București – Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct.1-8 din Legea nr.52/2020, excepție
ridicată de Banca Românească S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea
contestației formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art.4 din Legea nr.77/2016, astfel cum
a fost modificată și completată prin Legea nr.52/2020.

5. Prin Încheierea din 21 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr.9725/320/2020/a1,
Judecătoria Târgu-Mureș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor Legii nr.52/2020, excepție ridicată de Banca Românească S.A. din București într-o
cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni formulate potrivit art.8 alin.(1) din Legea nr.77/2016,
astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.52/2020.

6. Prin Încheierea din 21 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr.1688/308/2020,
Judecătoria Sighișoara a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11)-(13)], pct.3 [cu referire la art.4
alin.(3) și (4)] și pct.8 [cu referire la art.8 alin.(5)] din Legea nr.52/2020, precum și a legii în
ansamblul său, excepție ridicată de Eurobank S.A. din Atena, Grecia, într-o cauză având ca obiect
soluționarea contestației formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul art.4 din Legea
nr.77/2016, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.52/2020.

7. Prin Încheierea din 7 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr.13077/301/2020,
Judecătoria Sectorului 3 București – Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.52/2020, excepție ridicată de Credit Europe Bank NV
S.A. din Amsterdam, Olanda, într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva
unei notificări depuse în temeiul art.4 din Legea nr.77/2016, astfel cum a fost modificată și completată
prin Legea nr.52/2020.

8. Prin Încheierea din 5 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr.13362/325/2019,
Judecătoria Timișoara – Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.52/2020, excepție ridicată de Credit Europe Bank NV
S.A. din Amsterdam, Olanda, într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva
unei notificări depuse în temeiul art.4 din Legea nr.77/2016, astfel cum a fost modificată și completată
prin Legea nr.52/2020.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că Legea nr.52/2020 este
neconstituțională pentru că a fost adoptată în lipsa solicitării unui aviz al Băncii Naționale a României,
ceea ce încalcă art.3 alin.(2) din Legea nr.312/2004 și art.1 alin.(3) și (5) din Constituție.

10. Cu privire la reglementarea unei prezumții absolute de impreviziune care valorifică o
creștere de 52,6% a cursului de schimb valutar, se arată că aceasta este fundamentată pe o dispoziție
„legală” abrogată, și anume Regulamentul Băncii Naționale a României nr.24/2011. Definiția pretins
legală nu poate fi aplicată, nemaiexistând prevederile „la care aceasta trimite”. Cele arătate
demonstrează lipsa fundamentării soluției legislative. Aceeași concluzie se desprinde și în ceea ce
privește prezumții absolute de impreviziune care valorifică o creștere de 50% a obligației de plată lunare
ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, menționându-se că aceasta este fundamentată pe o
dispoziție inexistentă. Totodată, se susține că nu există o fundamentare a persistenței temporale a
situațiilor premisă care dau naștere prezumțiilor absolute de impreviziune, alegerea perioadei de 6 luni
nefiind în niciun fel explicată în contextul pragurilor valorice de 52,6% și 50% antereferite. Prin urmare,
se apreciază că sunt încălcate prevederile art.1 alin.(3) și (5) din Constituție.

11. Se susține că sunt încălcate prevederile art.44 și ale art.147 alin.(4) din Constituție,
întrucât creșterea valutară, ca temei al constatării stării de impreviziune, nu poate fi o creștere obișnuită,
de o magnitudine normală prin raportare la perioada de timp în care se înregistrează, ci, pentru a
conduce la constatarea impreviziunii, este necesar ca respectiva creștere să fie determinată de un
eveniment imprevizibil, să aibă o anumită amploare, astfel încât, prin efectele sale, să nu fi putut fi
avută în vedere de cocontractanți. În plus, cursul de schimb trebuie să se mențină o anumită perioadă
la acest nivel ridicat, conducând astfel la o dezechilibrare perpetuă ori cel puțin cvasi-perpetuă a
relațiilor contractuale.

12. Variația cursului valutar, chiar de peste 52,6%, precum cea din prevederea legală
criticată, înregistrată după o anumită perioadă de timp în care a avut un trend preponderent ascendent,
nu poate constitui per se o situație de impreviziune, pentru simplul motiv că aceasta nu este un
eveniment, ci un efect, o consecință a unuia sau mai multor fenomene exterioare și trebuie privită în
mod coroborat cu evenimentul (fenomenul) care o determină. Pentru a considera că o creștere a
cursului valutar de 52,6% reprezintă o prezumție de impreviziune absolută, norma criticată ar fi trebuit
să condiționeze înregistrarea unei asemenea variații de apariția/existența unui eveniment excepțional,
care să conducă la o asemenea consecință. Se menționează că acesta este sensul Deciziei nr.731 din
6 noiembrie 2019.

13. Cu privire la data la care se raportează fluctuația valorică, se arată că aceasta
nesocotește esența impreviziunii, subliniindu-se că dispoziția criticată nu distinge în funcție de durata
creditului, deși riscul apariției unui eveniment imprevizibil este direct proporțional cu durata creditării.
Se face o comparație între contractele de credit încheiate pe 5, respectiv 30 de ani, și se arată că
pragul de 52,6% de variație a cursului valutar este mai probabil să se atingă în privința acestora din
urmă. Se mai arată că ideea de impreviziune se leagă de un șoc valutar, și nu se referă la acea
fluctuație valorică a cursului de schimb care este rezultatul unei ascensiuni firești a unei monede de-a
lungul anilor.

14. Se mai arată că legea nu tratează în mod distinct situația creditelor reeșalonate/
restructurate, având în vedere că, în aceste cazuri, au intervenit deja o serie de discuții și negocieri
între părți, materializate prin noua configurație a raportului contractual. Se susține că, în situația în care,
pe parcursul derulării creditului, ar interveni o reeșalonare a acestuia, debitorul și-a asumat eventuale
riscuri supraadăugate, intervenite până la momentul respectiv (spre exemplu, creșterile cursului valutar
deja ivite), dată fiind renegocierea/adaptarea contractului de la momentul reeșalonării. Se susține că
în situația unui credit reeșalonat/restructurat, nu se poate considera că debitorul nu a acceptat și nu șia asumat creșterea cursului valutar intervenită până la momentul reeșalonării/restructurării. Practic,
într-o asemenea situație, cursul valutar de referință, în funcție de care ar urma să se stabilească dacă
a intervenit sau nu o creștere procentuală mai mare de 52,6%, ar trebui să fie cursul de la data
reeșalonării, când a intervenit un nou acord de voință între părți.

15. Pragul valoric de 52,6% nu respectă cerința riscului supraadăugat din perspectiva
realității economico-sociale, ci se raportează la gradul de îndatorare a persoanei, menționându-se, în
acest sens, Regulamentul Băncii Naționale a României nr.24/2011. Practic, legiuitorul a considerat că
simplul fapt al depășirii șocului pe curs de schimb, avut în vedere la stabilirea nivelului maxim admis
pentru gradul total de îndatorare, reprezintă, per se, un caz de impreviziune, deoarece conduce la
depășirea acestui raport maxim de îndatorare. Or, potrivit Deciziei nr.731 din 6 noiembrie 2019, nivelul
maxim de îndatorare a debitorului nu are legătură cu impreviziunea. Nu se poate considera că atingerea
acestei cotații, concretizarea acestei creșteri valutare (avute în vedere la momentul acordării creditului)
pe parcursul derulării relației contractuale justifică impreviziunea (mai ales când această creștere
survine ca urmare a trendului ascendent normal, prin raportare la ceilalți factori economici și sociali).

16. Pentru a discuta de impreviziune, fluctuația valutară trebuie să fie determinată de
acțiunea unui eveniment extraordinar și exterior, de o anumită consistență, iar nu de factorii obișnuiți
care determină un risc inerent (variații ale cotației monedei naționale în raport cu moneda străină), și,
implicit, să fundamenteze un risc supraadăugat neasumat de părți. Cu toate acestea, prevederea
analizată nu are în vedere tipologia celor două tipuri de risc (inerent și supraadăugat) și nici granița
dintre acestea, considerând că simpla depășire a unei creșteri valutare de 52,6% este suficientă pentru
prezumarea absolută a existenței unui risc supraadăugat neasumat de părți. Totodată, norma criticată
pierde din vedere că o parte din creșterea de peste 52,6% (care prezumă absolut riscul supraadăugat)
se circumscrie riscului inerent al unui contract de credit în monedă străină și că ponderea creșterii
valorii (ce caracterizează riscul inerent) în valoarea-prag de peste 52,6% este direct proporțională cu
durata dintre momentul contractării creditului și momentul la care se depășește fluctuația valutară țintă.
Altfel spus, cu cât trece mai mult timp de la acordarea creditului până la atingerea unei creșteri valutare de peste 52,6%, cu atât o parte mai mare din această valoare-prag a creșterii (prezumată absolut ca
risc supraadăugat) se subsumează, de fapt, riscului inerent asumat de părți.

17. Prezumția absolută reglementată de norma criticată se axează exclusiv pe o
determinare valorică (52,6%), fără a se realiza o circumstanțiere sau o delimitare a fluctuației în funcție
de evenimentul extraordinar și exterior care o generează, de durata în care se atinge o asemenea
valoare, precum și de factorii economico-sociali care o determină. Prin urmare, dacă s-ar aplica
prezumția absolută de impreviziune în cazul unui contract de credit pe termen lung (de exemplu, 30 de
ani), în care valoarea-prag a creșterii valutare s-a atins după o perioadă îndelungată de la încheierea
convenției (de exemplu, 15 ani), în contextul unei evoluții a factorilor economici, politici și sociali (inflație,
creșterea salariului minim și mediu brut pe economie etc.), s-ar încălca atât dreptul de proprietate al
creditorului, reglementat expres de către art.44 din Constituție, cât și Decizia nr.731 din 6 noiembrie
2019.

18. Sunt aduse în susținerea criticii de neconstituționalitate date și grafice, din care rezultă
că fluctuația ascendentă a valutelor a avut loc lent, pe parcursul unei perioade mai mari de zece ani,
astfel că nu a fost rezultatul unui șoc valutar intervenit brusc. De asemenea, sub aspect valoric,
creșterea nu este una consistentă, disproporționată, fiind sustenabilă pentru o persoană obișnuită, în
contextul economico-social privit în general, care a cunoscut aceeași evoluție, în sensul în care odată
cu devalorizarea monedei naționale în raport cu valutele analizate (euro, dolar, franc elvețian), a avut
loc și o creștere a salariilor/veniturilor realizate de subiecții participanți. Cu alte cuvinte, deși moneda
străină a crescut în raport cu leul, în perioada în discuție, această creștere a avut loc în contextul în
care și veniturile persoanelor au cunoscut o astfel de creștere, așa încât această depreciere nu a avut
un impact semnificativ, de natură a determina o rupere a echilibrului contractual. Prin urmare, se
apreciază că aceste creșteri sunt circumscrise riscului inerent.

19. Textul criticat lasă sub semnul arbitrariului momentul până la care debitorul se poate
prevala de prezumția absolută de impreviziune, reprezentată de creșterea fluctuației valutare cu 52,6%.
S-ar putea ca în toată această perioadă debitorul să își execute obligația de bunăvoie, astfel că se
pune problema unui acord tacit al debitorului de acceptare și, totodată, de asumare a noii dimensiuni
a obligației de plată, survenite ca urmare a creșterii cotației valutei creditului. Mai mult, deprecierea
trebuie să îndeplinească condiția gravității efectelor produse asupra obligației de rambursare. În acest
sens, dacă deprecierea cursului intervine aproape de finele perioadei de creditare, efectul produs
asupra obligației debitorului nu mai poate fi calificat ca fiind excesiv, mai ales dacă numărul de rate
afectate este nesemnificativ în economia contractului.

20. Astfel, textul antereferit este neconstituțional în măsura în care este interpretat în
sensul că se prezumă impreviziunea doar prin raportare la unul dintre elementele care influențează
onerozitatea obligației debitorului (prețul de cumpărare a valutei creditului), precum și în situația în care
este interpretat în sensul că se prezumă impreviziunea raportat la toate fluctuațiile cursului valutar
intervenite pe întreaga durată a executării contractului, cumulate, care depășesc cu mai mult de 52,6%
cursul de la data încheierii contractului de credit, fiind încălcate prevederile art.1 alin.(3) și (5), ale art.44
alin.(1) și ale art.147 alin.(4) din Constituție.

21. Se mai arată că art.4 alin.(11) lit.a) și alin.(12) din Legea nr.77/2016 nu respectă
condiția persistenței temporale stabilite prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, încălcând art.147
alin.(4) din Constituție. Se menționează că un factor esențial în aprecierea onerozității excesive este
punctul de confluență dintre intervalul temporal în care se produc efectele schimbării excepționale a
împrejurărilor și intervalul contractual rămas până la scadența finală a creditului. Impreviziunea nu face
diferența între schimbări permanente și schimbări temporare de circumstanțe, dar presupune ca
obligația debitorului să fie afectată excesiv în mod definitiv. Instituind doar cerința ca fluctuația să se
mențină pe parcursul celor 6 luni anterioare formulării notificării de dare în plată, este imposibil a statua
că aceasta este „constantă, continuă și ireversibilă”, tocmai întrucât nu ține cont de nivelul fluctuației
înregistrat pe parcursul întregii durate a creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fluctua și în
favoarea împrumutatului, iar nu doar în defavoarea sa.

22. Din perspectiva încălcării art.1 alin.(5) privind previzibilitatea legii, se arată că art.4
alin.(11) lit.b) din Legea nr.77/2016 este susceptibil de trei interpretări, în sensul că aprecierea cu 50%
a obligației de plată poate fi raportată fie la prima astfel de obligație lunară, fie la luna precedentă, fie
la o lună intermediară.

23. Se arată că, potrivit art.4 alin.(11) lit.b) și alin.(12) din Legea nr.77/2016, reprezintă
impreviziune când, pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, fiind necesară menținerea
pragului valoric în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Or, este imposibil de
stabilit că o creștere a obligației de plată lunară este constantă numai pentru că această creștere s-a
menținut pe o perioadă de 6 luni anterior transmiterii notificării de dare în plată. Intervalul de timp scurt
stabilit nu are nicio fundamentare și nu permite concluzia că respectiva creștere este ireversibilă, fiind
necesară trecerea unei perioade mult mai îndelungate (nu săptămâni, luni, ci ani de zile) pentru ca o
astfel de concluzie să poată fi trasă, cu atât mai mult în cazul creditelor acordate pe o perioadă lungă
de timp. Se subliniază că tratarea de o manieră identică și instituirea unui regim general aplicabil unor
debitori aflați în situații complet diferite conduce la încălcarea garanțiilor constituționale, fiind necesară
o distincție în funcție de durata creditului.

24. Se mai arată că textele criticate retroactivează, întrucât cazurile de impreviziune devin
aplicabile inclusiv în cazul contractelor de credit încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 în
condițiile în care instituția impreviziunii nu era reglementată expres și, în orice caz, nu presupunea
existența unei prezumții absolute de impreviziune în cazuri determinate, ci, dimpotrivă, analiza de către
instanță a elementelor de fapt relevante. Mai mult, cazurile de impreviziune reglementate prin Legea
nr.52/2020 nu sunt în concordanță cu regimul juridic al impreviziunii, astfel cum era interpretată în
doctrină și jurisprudență sub imperiul vechii reglementări.

25. Se susține că sintagma „reprezintă impreviziune” din cuprinsul art.4 alin.(11) al legii
încalcă principiul constituțional al clarității și calității legii, precum și normele de tehnică legislativă,
deoarece nu rezultă dacă: (i) cele două cazuri enumerate la lit.a) și b) reprezintă doar cauze posibile
de impreviziune, urmând ca celelalte condiții legale ale impreviziunii să fie examinate și stabilite de
către instanța de judecată, de la caz la caz, având în vedere caracterul eminamente judiciar al
impreviziunii, (ii) legiuitorul a avut în vedere faptul că oricare din cele două ipoteze reprezintă
impreviziune, adică are în vedere atât cauza de impreviziune, cât și onerozitatea excesivă a obligației,
urmând ca instanța să analizeze dacă, în concret, de la caz la caz, se produce și efectul vădit injust al
continuării executării obligației de către debitor, sau (iii) în oricare dintre cele două ipoteze, sunt
prezumate absolut a fi îndeplinite toate condițiile instituției juridice complexe care este impreviziunea,
adică este prezumat și caracterul vădit injust al continuării executării obligației de către debitor.

26. În concluzie, textele criticate reglementează drept caz de impreviziune prezumată în
mod absolut două situații care, în realitate, nu ies din sfera riscului inerent, astfel cum aceasta a fost
identificată în Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, conducând astfel la încălcarea art.1 alin.(5), a art.15
alin.(2), a art.44 și, implicit, a art.147 alin.(4) din Constituție, ca urmare a nerespectării exigențelor
constituționale referitoare la relația dintre dreptul de proprietate privată și impreviziune, stabilit prin
Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016.

27. Cu privire la art.4 alin.(3) din Legea nr.77/2016, se arată că, în cazul în care debitorul
executat silit formulează o notificare de dare în plată fără a invoca, în concret, vreunul dintre cele două
cazuri de impreviziune pe care legea le prezumă absolut, dispoziția în discuție conduce, totuși, la
nașterea prezumției de impreviziune în favoarea consumatorului, prezumție pe care creditorul este ținut
să o răstoarne în cadrul procesului civil pe care îl inițiază. Mai mult, această dispoziție este și
redundantă prin raportare la art.4 alin.(13) din Legea nr.77/2016. Astfel, art.4 alin.(3) din lege încalcă
art.1 alin.(5), art.21 alin.(3), coroborat cu art.24, și art.147 alin.(4) din Constituție, subliniindu-se că nu
este clară forța juridică a prezumțiilor reglementate, că nu este clară rațiunea lor, că simpla notificare
formulată de debitor nu poate atrage o prezumție de impreviziune, că niciodată creditorul nu poate face
dovada contrară în sensul inexistenței impreviziunii și că notificarea privind starea de impreviziune a
fost reglementată în favoarea consumatorului, deși impreviziunea în sine nu reprezintă o măsură de
protecție a acestuia.

28. Art.4 alin.(4) din Legea nr.77/2016 încalcă art.1 alin.(5) din Constituție, întrucât, pe de
o parte, păstrează problemele de calitate a legii semnalate prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019,
iar, pe de altă parte, nu se înțelege cum se aplică și care sunt cazurile în care devine incidentă. Cu
privire la aceste ultime aspecte se face referire la faptul că textul aduce în discuție posibilitatea
dispunerii de către instanță a echilibrării contractului și folosește o noțiune pe care nu o definește, și
anume „imposibilitate vădită de continuare a contractului”, iar această noțiune pare că repune tocmai
evaluarea situației personale a debitorului, evaluare care a fost înlăturată prin jurisprudența Curții
Constituționale.

29. Se mai arată că art.4 alin.(4) din Legea nr.77/2016 încalcă dreptul la un proces
echitabil, cu referire la principiul contradictorialității și al egalității armelor, precum și la dreptul de dispoziție al părților. Astfel, formularea unei contestații la notificare de către creditor pune instanțele
judecătorești în situația de a echilibra contractul, pretenție pe care contestatorul nu a formulat-o. Se
ajunge la situația în care debitorii, deși nu formulează o cerere prin care investesc instanța, vor dobândi
calitatea de reclamanți, ca parte în procesul civil, ca urmare a obligației stabilite de lege în sarcina
instanței judecătorești, respectiv echilibrarea contractului. Mai mult, creditorul nu are nici măcar
posibilitatea să solicite, în cadrul procedurii prevăzute de lege, echilibrarea contractului. Cu privire la
încălcarea principiului egalității armelor, se deduce că aceasta ar rezulta din faptul că creditorului îi sunt
impuse diverse obligații procedurale pentru sesizarea instanței judecătorești, specifice reclamantului,
pe când debitorul nu are nicio obligație în acest sens, acesta beneficiind de statutul de pârât. Se arată
că dacă inițial debitorul care are doar calitatea de pârât, ca efect al introducerii contestației, va dobândi
„undeva pe parcurs” și calitatea de reclamant prin admiterea unor pretenții care nu sunt echivoc
exprimate într-un act de sesizare al instanței. Se consideră că nimic nu împiedica debitorii să sesizeze
în mod egal instanța, aceștia având la îndemână mijloace specifice prin care pot ca, în cadrul acțiunii
deja inițiate de către creditor sau pe cale separată, să invoce propriile pretenții și să formuleze propriile
cereri, solicitând cu prioritate echilibrarea contractului, respectându-se în acest fel și dreptul la apărare
al părții adverse.

30. Se subliniază că art.4 alin.(4) din lege încalcă art.1 alin.(5) și art.147 alin.(4) din
Constituție, întrucât soluția legislativă cuprinsă în aceasta a fost constatată ca neconstituțională în
cadrul controlului a priori de constituționalitate prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, însă a fost
reluată în corpul legii, în urma reexaminării acesteia. Se menționează că lipsa de claritate a
reglementării în ceea ce presupune „imposibilitatea vădită a continuării contractului” se menține și în
forma actuală a textului.

31. Se susține că instanțele naționale s-au pronunțat deseori cu privire la imposibilitatea
calificării fluctuațiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate
de lucru judecat, astfel cum este prevăzută de art.430-432 din Codul de procedură civilă. În acest
context, este evidentă contradicția intervenită între autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive
(prin care a fost analizată impreviziunea din perspectiva fluctuației valutare) și consacrarea fluctuației
valutare la nivel de prezumție absolută de impreviziune. Se susține că este încălcată autoritatea de
lucru judecat a unei hotărâri prin care s-a soluționat fondul unei contestații formulate împotriva unei
notificări de dare în plată, în care se invocă, în justificarea intervenirii impreviziunii, fluctuațiile cursului
valutar ale monedei creditului. De asemenea, implicațiile prezumțiilor absolute de impreviziune stabilite
de Legea nr.52/2020 trebuie analizate inclusiv din perspectiva securității circuitului civil și a instituției
autorității de lucru judecat. În concret, există posibilitatea ca un debitor care, anterior Legii nr.52/2020,
a formulat o notificare de dare în plată (invocând fluctuațiile valutare drept motiv de impreviziune) pe
care instanța a anulat-o printr-o hotărâre definitivă, reținând că variația monedei străine nu reprezintă
un caz de impreviziune, să adreseze creditorului o nouă notificare de dare în plată, în care să invoce
același motiv de impreviziune-fluctuația valutară, doar că, de această dată, acest argument s-ar bucura
de statutul de prezumție absolută, deși, în esență, ar fi neschimbate împrejurările de fapt existente la
momentul pronunțării hotărârii definitive (anterior intrării în vigoare a Legii nr.52/2020). Practic, se
ajunge la situația în care același fapt juridic - variația valutei creditului primește două calificări profund
contradictorii prin două căi diferite - cea judiciară (atribuită de instanță) și cea legală (prezumată absolut
prin lege).

32. Cu privire la art.8 din Legea nr.77/2016, se arată că nu schimbă, pe fond, nimic din
conținutul normativ declarat deja neconstituțional în Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, prin raportare
la prevederile art.44, respectiv art.147 alin.(4) din Constituție, ca urmare a nerespectării exigențelor
constituționale referitoare la relația dintre dreptul de proprietate privată și impreviziune, astfel cum a
fost stabilită prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016. Se arată că executarea silită a imobilului
ipotecat poate constitui cel mult efectul intervenirii unei situații de impreviziune, iar nu impreviziunea în
sine. Or, textul criticat eludează considerentele Deciziei nr.731 din 6 noiembrie 2019 și instituie din nou,
în totală contradicție cu raționamentul Curții, o prezumție de impreviziune fundamentată pe executarea
silită a imobilului ipotecat. Art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016 încalcă principiul separației și echilibrului
puterilor în stat, întrucât intervine, pe de o parte, asupra litigiilor asupra cărora instanța a pronunțat o
hotărâre definitivă și/ sau irevocabilă și, pe de altă parte, asupra executărilor silite în cadrul cărora au
fost pronunțate hotărâri judecătorești în soluționarea unor contestații la executare. Or, legiuitorul nu
poate interveni asupra raporturilor juridice consfințite pe calea hotărârilor judecătorești, acestea
bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Se subliniază că art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016 încalcă dreptul de proprietate al creditorului, întrucât anularea debitelor deja scadente ar echivala cu o
expropriere fără niciun fel de despăgubire. Or, aceste debite intră în sfera drepturilor câștigate.

33. Se mai punctează faptul că dispozițiile art.8 alin.(5) tezele a doua și a treia din Legea
nr.77/2016 sunt neclare prin raportare la trimiterea pe care o fac la art.4 alin.(13), întrucât nu se înțelege
dacă trimiterea a fost făcută: (i) pentru a sublinia caracterul de prezumție absolută pe care îl instituie
art.8 alin.(5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat; (ii) sau pentru a arăta că și în această
ipoteză, pe lângă condiția specială a executării silite a imobilului ipotecat, trebuie să fie îndeplinit și unul
din cazurile de impreviziune prezumată absolut de la art.4 alin.(11) la care face trimitere art.4 alin.(13),
respectiv să fie incidentă fluctuația cursului valutar cu peste 52,6% față de cursul de la data încheierii
contractului sau obligația de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creștere de peste 50% ca urmare
a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menținut pe o durată
de cel puțin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată. Dacă trimiterea pe care o face la
dispozițiile art.4 alin.(13) are rolul de a sublinia caracterul de prezumție absolută pe care îl instituie art.8
alin.(5), în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat, atunci textul este neconstituțional, întrucât
impreviziunea este exclusă, nefiind vorba de un eveniment imprevizibil pentru debitor. Dimpotrivă,
atunci când a constituit garanția asupra imobilului creditorul și-a asumat riscul executării silite în caz de
neplată, iar atunci când debitorul și-a asumat riscul evenimentului așa-zis imprevizibil, impreviziunea
nu-și mai găsește aplicare. Executarea silită care are loc împotriva debitorului se prezumă a fi
consecința propriei atitudini culpabile, în materia de răspundere contractuală operând prezumția de
culpă prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor asumate.

34. De altfel, vânzarea (fie și silită) a unui bun adus în garanție nu constituie impreviziune
întrucât nu relevă niciun fel de dezechilibru între contraprestațiile părților. Prin vânzarea bunului adus
în garanție, obligațiile debitorului nu cresc, ci scad cu valoarea bunului vândut. Faptul că după vânzare
datoria debitorului nu este stinsă integral nu este expresia unui dezechilibru apărut între prestațiile
părților, ci poate fi rezultatul unei eventuale devalorizări a bunului adus în garanție, care este străină
raportului juridic născut în baza contractului și obligației asumate de debitor. Această devalorizare a
bunului este asumată de către debitor, ea fiind rezultatul fluctuației firești, specifice pieței imobiliare și
financiare. În plus, o astfel de reglementare permite și încurajează nu doar neexecutarea culpabilă, ci
chiar neexecutarea intenționată, câtă vreme debitorul de rea-credință, cunoscând efectul ștergerii de
datorie ca urmare a executării silite a imobilului, poate chiar să aleagă neexecutarea obligațiilor
asumate, obținând ștergerea datoriei rămasă de executat, prin ipoteză mai substanțială față de suma
obținută prin vânzarea imobilului.

35. Prin urmare, în această interpretare, art.8 alin.(5) tezele a doua și a treia din lege
încalcă dispozițiile art.1 alin.(5) din Constituție privind securitatea juridică, precum și art.44 și art.147
alin.(4) din Constituție, ca urmare a nerespectării exigențelor constituționale referitoare la relația dintre
dreptul de proprietate privată și impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curții
Constituționale nr.623 din 25 octombrie 2016 și reiterate prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019. Și
cea de-a doua interpretare a art.8 alin.(5) tezele a doua și a treia din lege încalcă textele constituționale
antereferite prin raportare la motivele de neconstituționalitate invocate în legătură cu art.4 alin.(11) lit.a)
și b) și alin.(13).

36. Se susține că art.1 alin.(1), art.8 alin.(5), art.10 alin.(1) și art.11 din Legea nr.77/2016
retroactivează, întrucât permit stingerea tuturor datoriilor, atât a celor deja născute, cât și a celor
viitoare. Se punctează faptul că atât creanțele băncilor, cât și ale cesionarilor reprezintă un bun, un
drept câștigat sub imperiul vechii legi.

37. Se mai invocă faptul că Legea nr.52/2020 aduce o gravă atingere dreptului la libertate
economică și libertății comerțului, întrucât intervine în raporturile juridice încheiate între profesionist și
consumatori, afectând în mod direct contraprestația la care creditorul este îndreptățit prin încheierea
contractelor de credit. Modificarea condițiilor economice pe parcursului executării unui contract de
credit, condiții care nu sunt sub influența creditorului, nu justifică modificarea obligației esențiale a
debitorului, prin lipsirea creditorului de posibilitatea recuperării creanței în integralitatea sa. Legea
nr.52/2020 modifică raporturi juridice contractuale intervenind exclusiv în favoarea uneia dintre părțile
contractului, prin prejudicierea patrimoniului celeilalte părți contractante, instituind o discriminare
inacceptabilă între subiecții de drept privat. Totodată, Legea nr.52/2020 intervine asupra liberei inițiative
a părților, modificând prețul și obligațiile acestora dintr-un act juridic care are la bază manifestarea lor
de voință, încălcând principiul libertății comerțului. Prin urmare, a interveni și a institui o lege care să
modifice în totalitate produsele comercianților și prețul contractului, după negocierea lui de către părți, nu poate echivala cu respectarea principiului economiei libere de piață. Se mai susține că legea criticată
încalcă principiul securității juridice, întrucât prevede posibilitatea retroactivării sale, intervine peste
principiul pacta sunt servanda, dispunând peste voința părților la mult timp după realizarea raportului
juridic dintre acestea, și creează un dezechilibru în interpretarea unitară a legii, fiind astfel inaccesibilă.
Prin urmare, Legea nr.52/2020, în ansamblul său, încalcă art.147 alin.(4) din Constituție, întrucât nu
respectă Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019 și Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016.

38. Judecătoria Râmnicu Vâlcea apreciază că excepția de neconstituționalitate este
întemeiată. În acest sens, se arată că Legea nr.52/2020 califică prezumțiile de impreviziune ca fiind
prezumții absolute, astfel că un creditor nu va putea face în niciun caz dovada că respectiva situație nu
reprezintă impreviziune, ci va putea doar contesta măsura în care situația calificată ca prezumție de
impreviziune este sau nu incidentă în cazul său. O asemenea calificare poate da naștere unor efecte
nedorite în practică și poate provoca o conduită contrară bunei-credințe și principiului proporționalității
din partea consumatorilor și, deci, un nou dezechilibru contractual.

39. Totodată, instanța ridică problema oportunității cazurilor de impreviziune legală
reglementate prin textele criticate în privința contractelor de credit încheiate după 30 septembrie 2016,
având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.52/2016 privind contractele de credit oferite
consumatorilor pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de
urgență a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prevede dreptul
consumatorilor de a solicita conversia creditelor în valută într-o monedă alternativă, acest drept fiind
semnalat consumatorilor încă din fază precontractuală, prin formularul de informare standard. Se arată
că, în măsura în care un consumator are la îndemână posibilitatea convertirii creditului acordat în
valută, oricând, conform art.31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.52/2016, fără ca un creditor
să poate impune restricții, inclusiv pentru a restabili echilibrul contractual și a menține contractul, nu sar mai justifica invocarea prezumției reglementate în Legea nr.77/2016. Menținerea contractului este
un deziderat consacrat atât în Codul civil, cât și în Legea nr.77/2016; în acest context, soluția
implementată de legiuitor prin Legea nr.52/2020 este vădit contrară acestui principiu. O asemenea
prezumție absolută ar putea avea ca efect limitarea accesului la justiție al creditorilor, în ciuda faptului
că însuși legiuitorul a oferit consumatorilor o soluție pentru a combate efectele negative pe care le-ar
putea avea fluctuația cursului valutar într-un contract de credit și reprezintă o măsură disproporționată
față de interesul protejat, încurajând un comportament abuziv din partea consumatorilor. În concluzie,
se arată că dispozițiile legale criticate încalcă Constituția în privința dreptului la proprietate al creditorilor
și nu ține cont de deciziile anterioare ale Curții Constituționale pronunțate în aceeași materie.

40. Judecătoria Sectorului 3 București – Secția civilă, în Dosarele nr.1920D/2020 și
nr.1945D/2020, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, se
arată că procedura dării în plată nu este susceptibilă de a crea un efect discriminatoriu pentru creditorul
ipotecar în raport cu alte categorii de creditori, întrucât aceștia nu se află în situații egale. Prin aplicarea
legii, creditorul primește drept prestație echivalentă bunul imobil ipotecat în favoarea sa, fără ca prin
aceasta să fie încălcate prevederile art.44 alin.(1)-(3) și art.45 din Constituție. Protecția consumatorilor
persoane fizice și a dreptului la locuință familială a debitorului reprezintă scopuri legitime care justifică
ingerința legiuitorului, normele legale sunt previzibile, iar măsura este proporțională. Limitele aduse
dreptului de proprietate privată și libertății economice au, așadar, un caracter rezonabil, măsurile sunt
adecvate pentru îndeplinirea scopului urmărit și există un just echilibru între interesele economice ale
creditorului și cele ale debitorului, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art.53 din Constituție.
Se reține astfel că prin legea specială s-au instituit condiții derogatorii de la dreptul comun, care nu
generează o sarcină excesivă asupra creditorului de natură de a-i afecta dreptul de proprietate sau de
a aduce atingere principiilor libertății contractuale, din moment ce acesta primește în proprietate un
imobil care la momentul încheierii contractului a fost evaluat ca acoperind creditul acordat. Se mai
invocă și considerentele care au stat la baza Deciziei Curții Constituționale nr.731 din 6 noiembrie
2019.

41. Judecătoria Târgu-Mureș apreciază că excepția de neconstituționalitate este
neîntemeiată, invocând Decizia Curții Constituționale nr.731 din 6 noiembrie 2019.

42. Judecătoria Sighișoara apreciază că excepția de neconstituționalitate este
întemeiată.

43. Judecătoria Timișoara – Secția a II-a civilă apreciază că excepția de
neconstituționalitate este întemeiată, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate extrinsecă, și neîntemeiată, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, sens în care invocă Decizia
Curții Constituționale nr.731 din 6 noiembrie 2019.

44. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost
comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului,
pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

45. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul
Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse,
concluziile părților prezente și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției, precum și Legea nr.47/1992, reține următoarele:

46. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art.146 lit.d) din Constituție, precum și ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 și 29 din Legea nr.47/1992, să
soluționeze excepția de neconstituționalitate.

47. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierile de
sesizare, îl constituie dispozițiile articolului unic pct.1-8 din Legea nr.52/2020 pentru modificarea și
completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor
asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.386 din 13 mai 2020,
precum și legea în ansamblul său. Având în vedere art.62 din Legea nr.24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia „Dispozițiile de modificare și de
completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu
acesta”, motivarea excepțiilor de neconstituționalitate, precum și data încheierii contractelor de credit,
Curtea reține ca obiect al excepției dispozițiile art.1 alin.(1), ale art.4 alin.(11)-(13), (3) și (4), ale art.8
alin.(5), ale art.10 alin.(1) și ale art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016, astfel cum au fost modificate
prin Legea nr.52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, precum și Legea
nr.52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod
punctual au următorul cuprins:
- Art.1 alin.(1): „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de
credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor.”;
- Art.4 alin.(11)-(13), (3) și (4): „(11) Reprezintă impreviziune:
a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea
cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de
peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se
va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată
și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit;
b) pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere
de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

(12) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menținerea pragurilor valorice
prevăzute la alin.(11) lit.a) și b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.

(13) Prezumțiile prevăzute la alin.(11) au caracter absolut. Creditorul care formulează
contestație, conform art.7, are obligația de a dovedi omisiunea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a
notificării de dare în plată, prevăzute la alin.(1) lit.a)-d).
[...]

(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în
condițiile art.5 sau art.8 alin.(5).

(4) Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de
credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale.”;
- Art.8 alin.(5): „(5) Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din
contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului
ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se
continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care
formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este
în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru
accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispozițiile art.4 alin.(13)
se aplică în mod corespunzător.”;

- Art.10 alin.(1): „(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de
la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive, potrivit prevederilor art.8 sau, după caz, ale art.9,
va fi stinsă orice datorie a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani
suplimentare.”;

- Art.11 teza întâi: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit [...] prezenta
lege se aplică [...] contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare [...]”.

48. În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate
contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art.1 alin.(3)-(5) privind principiile statului de drept, al
separației puterilor în stat, al legalității, al calității legii și al securității juridice, art.15 alin.(2) privind
neretroactivitatea legii, art.16 alin.(1) privind egalitatea în drepturi, art.21 alin.(3) privind dreptul la un
proces echitabil, art.24 privind dreptul la apărare, art.44 privind dreptul de proprietate privată, art.45
privind libertatea economică, art.53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
fundamentale, art.124 privind înfăptuirea justiției, art.135 privind economia, art.136 alin.(5) privind
proprietatea privată și art.147 alin.(4) privind efectele deciziilor Curții Constituționale. Se mai invocă și
art.6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale.

49. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că art.8 alin.(5) din Legea
nr.77/2016 se referă la consumatorul supus unei executări silite a imobilului ipotecat, ipoteză care, din
datele existente, nu se regăsește în dosarele conexate. Prin urmare, textul antereferit nu are legătură
cu soluționarea cauzei în sensul art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, astfel încât excepția de
neconstituționalitate având acest obiect urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Desigur, revine
instanțelor de judecată competența de a stabili cadrul procesual în care se soluționează litigiul dedus
judecății, în funcție de stadiul derulării contractului de credit și de data încheierii acestuia, aplicând în
mod corespunzător dispozițiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu
jurisprudența Curții Constituționale asociată acestora (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr.39 din
30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.772 din 7 septembrie 2018,
paragraful 256).

50. Cu privire la critica de neconstituționalitate extrinsecă, formulată prin prisma faptului
că la adoptarea Legii nr.52/2020 nu s-a solicitat un aviz al Băncii Naționale a României, Curtea constată
că, potrivit art.3 alin.(2) din Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004, „orice proiect de act normativ al
autorităților publice centrale, care privește domeniile în care Banca Națională a României are atribuții,
va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul Băncii Naționale a României. Avizul va fi transmis
în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare”. Potrivit art.2 alin.(2) din aceeași lege, principalele
atribuții ale Băncii Naționale a României sunt: a) elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii
de curs de schimb; b) autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit,
promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității
financiare; c) emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
d) stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia; e) administrarea rezervelor
internaționale ale României.

51. Analizând prevederile Constituției și ale legii antereferite, se constată, pe de o parte,
că Banca Națională a României nu este o instituție fundamentală în sensul de a fi reglementată prin
Constituție - condiție pe care Curtea a impus-o prin Decizia nr.591 din 14 iulie 2020, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92, pentru ca
solicitarea avizului să reprezinte un standard de constituționalitate-, iar, pe de altă parte, că în discuție
este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la
încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuțiile
Băncii Naționale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operațiune esențialmente de drept
civil. De altfel, se mai reține că nici la adoptarea Legii nr.77/2016, așadar, a legii de bază, nu a fost
solicitat un astfel de aviz. Prin urmare, Curtea reține că Legea nr.52/2020, în ansamblul său, nu încalcă
art.1 alin.(3) și (5) din Constituție prin raportare la art.3 alin.(2) din Legea nr.312/2004.

52. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinseci formulate, Curtea reține că
acestea vizează în mod principal problema reglementării unor prezumții absolute de impreviziune. Cu
privire la acest aspect, prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.59 din 29 ianuarie 2020, Curtea a statuat că legiuitorul are competența de a
reglementa el însuși cazuri/criterii de impreviziune, cu condiția ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art.15 alin.(2), art.44 și art.147 alin.(4) din
Constituție [paragraful 53]. Prin urmare, în cauza de față, Curtea urmează să verifice dacă aceste
prezumții se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.

53. Art.4 alin.(11) lit.a) din Legea nr.77/2016 reglementează o prezumție de impreviziune
care valorifică diferența de curs valutar. Prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 66-67,
Curtea a stabilit că o fluctuație majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situație de
impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situație continuă, să aibă o anumită constanță
în timp și să reflecte o dezechilibrare majoră a prestațiilor părților, cu consecința antrenării unei obligații
mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părțile contractante. Reglementarea unei situații de
intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferență de curs valutar ce se cantonează în sfera
riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o
încălcare a art.44 din Constituție și, implicit, a art.147 alin.(4) din Constituție, ca urmare a nerespectării
exigențelor constituționale referitoare la relația dintre dreptul de proprietate privată și impreviziune,
stabilit prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.53 din 18 ianuarie 2017.

54. Se observă, așadar, că, prin decizia antereferită, Curtea a considerat că diferențele de
curs valutar se pot circumscrie noțiunii de impreviziune, însă o diferență de curs valutar de 20%
raportată la nivelul cursului din data contractării creditului nu poate constitui un caz de impreviziune.
Prin urmare, legiuitorului i-a revenit sarcina ca în procesul de reexaminare a legii să identifice punctul
de echilibru între dreptul de proprietate al debitorului și al creditorului, pentru a stabili în mod corect
situația în care intervine impreviziunea în cadrul contractului de credit, determinată de fluctuațiile
valutare. Pentru acest demers, legiuitorul a avut în vedere criteriile consistenței valorice și a persistenței
temporale a fluctuației. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistența valorică a
diferenței de curs valutar dintre valoarea monedei naționale și a celei străine la un procent de 52,6%
raportată la data contractării creditului și (ii) persistența temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni
anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferența de curs valutar antereferită
trebuie să se mențină.

55. Cu privire la consistența valorică a diferenței de curs, prin Decizia nr.731 din 6
noiembrie 2019, Curtea a statuat că abaterea de la obișnuitul unor fluctuații valutare trebuie să fie bine
determinată de legiuitor și să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă
din perspectiva intereselor ambelor părți contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente
circumstanțiale, precum fluctuațiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de
derulare a contractului de credit [paragraful 62].

56. În cazul de față, Curtea reține că o creștere a cursului valutar de peste 50% reprezintă
o abatere de la obișnuitul unor fluctuații valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de
credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privința celor încheiate pe perioade mai lungi de
timp o asemenea fluctuație se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal și să fie percepută
ca fiind un risc inerent contractului. Totuși, o asemenea situație nu poate pune în discuție
constituționalitatea legii, ci mai degrabă are rolul de a determina părțile contractului să identifice soluții
adaptate care să o prevină [încheierea contractelor de credit în monedă națională/ clauze de conversie
a monedei creditului în monedă națională/ clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea
impreviziunii/ încheierea unor contracte de tranzacție/ novații]. Trebuie subliniat faptul că încheierea
contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o
cauză de încetare a utilității sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valențe
subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ține seama de tipul sau durata
contractului de credit sau de percepția ulterioară sau în timp a debitorului/ creditorului. Ceea ce
contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistență nu a putut face obiectul
in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părțile contractului, trecând dincolo de puterea
de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferențele de risc valutar
care se constituie în cazuri de impreviziune în funcție de durata contractului de credit nu demonstrează
decât că toate situațiile trebuie tratate cu aceeași unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale
situații de inegalitate între debitori/ creditori, după caz. Mai mult, spre a preveni astfel de situații,
creditorii (profesioniști) trebuie să fie diligenți și să stabilească în contractele de credit clauze care să
evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune.

57. Nu este rolul Curții Constituționale să clasifice contractele de credit în contracte pe
durată scurtă, medie sau lungă în funcție de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reținerii impreviziunii și, astfel, să impună ea însăși anumite praguri pentru consistența valorică a
diferenței de curs valutar.

58. Cu privire la consistența temporală a diferenței de curs valutar, Curtea reține că
menținerea pe o durată de 6 luni a diferenței de 52,6% dintre cursul actual și cel existent la data
încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuației, care,
așadar, nu este una temporară/ circumstanțială/ particulară. Nu este rolul Curții să stabilească dacă
această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar de a se asigura că este o perioadă rațională și care
previne arbitrariul.

59. Se mai reține că este irelevant faptul că sursa de inspirație a creșterii de 52,6% a
cursului de schimb valutar a fost Regulamentul Băncii Naționale a României nr.24/2011 privind
creditele destinate persoanelor fizice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31
octombrie 2011 [abrogat prin Regulamentul nr.17/2012 privind unele condiții de creditare, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 18 decembrie 2012], ci ceea ce este important este
ca fluctuația normată să reflecte un grad mare de abatere față de cursul valutar existent la momentul
încheierii contractului de credit. Aceleași considerații se impun și cu privire la perioada în care trebuie
să se mențină această fluctuație. Mai mult, Curtea apreciază că atât timp cât la evaluarea gradului de
îndatorare a persoanei trebuia să se țină seama de această fluctuație, însemna că în sine ea era de
natură să perturbe relația dintre consumator și profesionist pentru că plasa o sarcină excesivă în
privința primului, iar capacitatea sa de rambursare a creditului era afectată. Cu alte cuvinte, se trece în
registrul riscului supraadăugat.

60. O altă chestiune invocată sub aspectul cerințelor de calitate a legii a fost aceea a
stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent și a celui care intră în registrul celui
supraadăugat. Această critică nu ține seama de conținutul normativ al textului analizat, care nu
cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ține de riscul inerent, ci stabilește pur și simplu că
dacă se atinge o asemenea diferență valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării
creditului și cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar
debitorul are opțiunea de a da în plată imobilul ipotecat.

61. Totodată, criticile vizând situația creditelor reeșalonate/ restructurate aduc în discuție
o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul inițial în sensul
prelungirii termenului de plată [reeșalonarea], cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii
contractului de credit inițial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând a se realiza într-un
interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă în sensul
că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părți, diminuânduse, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată
și (ii) a fost stinsă obligația inițială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor
și creditor, ipoteză în care invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare
la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esențială a contractului inițial
încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte și în privința datei la
care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data
încheierii actului care „restructurează” capitalul.

62. Raportat la criticile de neconstituționalitate ce privesc faptul că instanțele naționale sau pronunțat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuațiilor valutare drept caz de
impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea observă că, potrivit
noului cadru normativ, fluctuațiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanțele
judecătorești nu mai au competența de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuația valutară
poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiții legale, o
prezumție absolută de impreviziune, instanța judecătorească trebuie să o aplice în consecință.
Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești se raportează la norma aflată în
vigoare, pe baza căreia a fost pronunțată, și nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în
jurisprudența sa, Curtea a subliniat că în sistemul constituțional românesc hotărârea judecătorească
pronunțată de instanțele judecătorești ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului (a se vedea,
Decizia nr.282 din 4 iunie 2020, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.693 din 3 august 2020,
par.20, sau Decizia nr.1601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.91 din 4 februarie 2011, paragraful III). Prin urmare, Curtea reține că noua reglementare nu încalcă
exigențele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică și acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanțele judecătorești au considerat
ca nefiind neîntrunite condițiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări.

63. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în
Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, a statuat că semnificația
noțiunii de „previzibilitate” depinde într-o mare măsură de conținutul normei juridice despre care este
vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. În același
sens este și jurisprudența Curții Constituționale, sens în care se reține, cu titlu exemplificativ, Decizia
nr.316 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.651 din 8 august 2017,
paragraful 23. Or, având în vedere calitatea destinatarilor normei, textul apare ca fiind previzibil sub
aspectul aplicării sale. Totodată, se mai reține că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana
interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în
circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Având în vedere
principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehniciletip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive.
De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru
a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată
instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării
normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea
din 11 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31, sau Decizia Curții
Constituționale nr.102 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.357
din 7 aprilie 2021, paragraful 50). Prin urmare, art.4 alin.(11) lit.a), alin.(12) și (13) din Legea nr.77/2016
nu încalcă art.1 alin.(5), art.44 și art.147 alin.(4) din Constituție.

64. A doua prezumție reglementată valorifică creșterea obligației de plată lunare de peste
50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligația lunară de plată [rată lunară]
constă din capital plus dobândă, rezultă că o creștere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată
de creșterea dobânzii cu cel puțin același cuantum procentual. Această prezumție valorifică în latura
sa de consistență valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligației lunare de plată și,
corelativ acesteia, creșterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creșterea cu cel puțin 50% a
ratei lunare. Așadar, creșterea ratei dobânzii/ ratei lunare de plată are drept premisă variabilitatea
ponderii dobânzii în rata lunară de plată. Cu alte cuvinte, pentru ca obligația de plată lunară (rata lunară)
să crească cu 50%, este nevoie ca rata de dobândă variabilă să crească cel puțin cu 50%, indiferent
de ponderea cuantumului dobânzii în corpul ratei. Aceasta este condiția de consistență valorică, în timp
ce criteriul persistenței temporale este menținerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situații.
Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se mențină
această creștere. Nu este rolul Curții să stabilească dacă această fluctuație a valorii obligației lunare
de plată determinată de creșterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar de a se asigura că este
o fluctuație rațională luată în calcul și care previne arbitrariul. Or, cele de mai sus indică o abatere de
la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, art.4 alin.(11) lit.b), alin.(12) și (13) din Legea
nr.77/2016 nu încalcă art.1 alin.(5), art.44 și art.147 alin.(4) din Constituție.

65. Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art.4 alin.(3) din Legea nr.77/2016
în raport cu art.1 alin.(5), art.44 și art.147 alin.(4) din Constituție, Curtea observă că acest text stabilește
că impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile
art.5 sau art.8 alin.(5), și reprezintă o consecință a prezumțiilor de impreviziune reglementate, fără a
pune în discuție aplicabilitatea art.44 din Constituție. Practic, criticile de neconstituționalitate formulate
vizează mai degrabă reglementările referitoare la instituirea celor două prezumții de impreviziune.
Curtea mai observă că prin Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019 nu a examinat un asemenea aspect –
persoana în favoarea căreia sunt reglementate cazurile de impreviziune, astfel că nu se poate reține
încălcarea art.147 alin.(4) din Constituție. Prin urmare, art.4 alin.(3) din Legea nr.77/2016 nu încalcă
art.1 alin.(5), art.44 și art.147 alin.(4) din Constituție.

66. Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art.4 alin.(4) din Legea nr.77/2016
în raport cu art.1 alin.(5) și art.21 alin.(3) din Constituție, Curtea observă că autorii excepției relevă o
pretinsă antinomie intralegală între obiectul de reglementare al acestei legi - dreptul consumatorului de
a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare,
prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului – și posibilitatea judecătorului cauzei de
a adapta contractul de credit.

67. Curtea reține că, pentru îndeplinirea obiectului legii, a fost reglementată, potrivit art.5
din lege, o fază pre-procesuală [notificarea formulată de debitor]. În acest sens, prin Decizia nr.92 din
28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.651 din 8 august 2017,
paragraful 52, Curtea a statuat că părțile au „posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord
în termenul prevăzut de art.5 alin.(3) din lege. De abia după expirarea termenului menționat se poate
încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum
și termenul de negociere, executarea plăților derivate din contractul de credit este suspendată”. Cu alte
cuvinte, în cazul în care părțile sunt de acord că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 alin.(1)
din lege, acestea pot negocia pe toată perioada cuprinsă între data transmiterii notificării și cea a
încheierii actului de dare în plată pentru menținerea utilității sociale a contractului de credit.

68. În caz de neînțelegeri cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.4 alin.(1) din
lege, faza pre-procesuală este urmată de una procesuală, și anume soluționarea contestației
creditorului.

69. Prin respingerea contestației, instanța judecătorească a stabilit că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art.4 alin.(1) din lege, iar părțile, pentru a evita darea în plată a bunului imobil
ipotecat, pot negocia în sensul adaptării contractului. Astfel, contractul de credit nu încetează în mod
automat, ci legea prevede o fază post-contestație, și anume obligația părților de a încheia actul de dare
în plată [art.7 alin.(6)].

70. În cazul în care creditorul refuză semnarea actului de dare în plată, debitorul poate
formula, în temeiul art.8 alin.(1), o acțiune prin care cere instanței să pronunțe o hotărâre prin care să
se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de
proprietate către creditor. În acest caz, instanța, admițând acțiunea, se realizează stingerea oricărei
datorii a debitorului față de creditor [art.10 din lege].

71. Așadar, de principiu, o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr.77/2016 poate
parcurge 4 faze (2 extrajudiciare și 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri, se interpune art.4 alin.(4)
din lege, care stabilește că „Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea
contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale”. Rezultă
că întreaga procedură reglementată de Legea nr.77/2016 include ideea de adaptare a contractului,
astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluției de adaptare a
contractului în raport cu cea de încetare a acestuia.

72. Astfel, în cele două faze extrajudiciare cele două părți pot negocia atât adaptarea, cât
și încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenția
instanței, fie creditorul nu mai formulează contestație, fie debitorul nu mai formulează acțiunea în
stingerea creanței, după caz. Optându-se pentru soluția adaptării contractului se ajunge la evitarea
încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare
fidelă a art.4 alin.(4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art.4 alin.(4) teza întâi din lege este o
reglementare de principiu care privește relația dintre debitor și creditor, atrăgându-le atenția asupra
necesității menținerii utilității sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuție obligația
instanței judecătorești de a aplica – în mod prioritar – soluția adaptării contractului.

73. Astfel cum s-a arătat, învestirea instanței nu se poate realiza decât prin contestație,
care are ca obiect verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau
printr-o cerere, care are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea
obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către
creditor. Chiar dacă instanța nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu
reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluție pe care instanța ar putea să o
pronunțe nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului.
Din contră, odată stabilită existența impreviziunii conform art.4 din Legea nr.77/2016, instanța
judecătorească trebuie să fie preocupată de menținerea utilității sociale a contractului chiar prin
aplicarea în temeiul textului criticat a dispozițiilor art.969 și 970 din Codul civil din 1864 sau ale art.1271
din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului
de credit.

74. Prin urmare, Curtea reține că cererea formulată în temeiul art.8 alin.(1) din lege are ca
obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul
de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că
legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte,
interpretând în mod coroborat art.4 alin.(4) teza a doua și art.8 alin.(1) din Legea nr.77/2016, Curtea reține că dispunerea soluției de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în
mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligația legală de a da prioritate
soluției de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluție, rezultă că cererea
întemeiată pe art.8 alin.(1) din lege urmărește încetarea contractului, dar numai ca o soluție de ultimă
instanță. Astfel, această cerere, indiferent de existența sau nu a unei cereri distinct formalizate de
adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această
soluție nu este posibilă, încetarea contractului.

75. Curtea mai reține că, întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții
derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale
reconvențională în cadrul contestației, cât și creditorul, în cadrul acțiunii în stingerea creanței, pot
formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri
reconvenționale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte,
evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor și creditor, astfel că partea nu mai
trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe
de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părți. Prin urmare, ca o exigență a dreptului la
un proces echitabil, prin aplicarea art.4 alin.(4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi
formulată atât în contestație, cât și în acțiunea în stingerea obligației.

76. În ipoteza intervenirii acordului părților pentru adaptarea contractului în cursul fazelor
judiciare, instanța judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se
întrunește un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării
contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situație. Stingerea obligațiilor născute
din contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu
încetarea contractului, însă art.4 alin.(4) din lege stabilește că aceasta reprezintă o ultimă soluție
aplicabilă în situația constatării impreviziunii, astfel că părțile trebuie să depună toate diligențele pentru
menținerea utilității sociale a contractului, iar instanța judecătorească să urmărească, în mod firesc,
continuarea contractului.

77. De aceea, ca regulă, instanța trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu
excepția situației în care este demonstrată existența unei imposibilități vădite de continuare a acestuia.
Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situația patrimonială a debitorului, pentru că
nu există nicio relație între impreviziunea în contracte și situația financiară a debitorului, impreviziunea
exprimând o tensiune intracontractuală, și nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual
[Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 65]. Așadar, sintagma imposibilitate vădită a
continuării contractului de credit se raportează întotdeauna la drepturile și obligațiile rezultate din
contractul de credit, instanța judecătorească neputând realiza un inventar al situației patrimoniale a
debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului.

78. În deciziile sale cu privire la Legea nr.77/2016, Curtea a trebuit ea însăși să delimiteze
impreviziunea de situația patrimonială actuală a debitorului [spre exemplu, Decizia nr.415 din 19 iunie
2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.781 din 12 septembrie 2018], tocmai pentru
că în mod greșit instanțele judecătorești analizau și administrau un probatoriu pentru a determina
situația materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând
că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual
în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau
la posibilitățile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conținutul
clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor
clauze și, în consecință, generează în mod automat dezechilibrul contractual [Decizia nr.731 din 6
noiembrie 2019, par.51].

79. Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conținutului matematic al art.4
alin.(11)-(3) din Legea nr.77/2016, instanța judecătorească poate dispune adaptarea contractului de
credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor și
obligațiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta își pierde utilitatea socială, fiind, așadar,
imposibilă/irațională continuarea sa; în acest caz, instanța va dispune stingerea obligațiilor născute din
contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către creditor.

80. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art.4 alin.(4) din Legea nr.77/2016
nu încalcă cerințele de calitate a legii prevăzute de art.1 alin.(5) din Constituție, întrucât stabilește în
mod clar că soluția adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului
ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluții, oferă instanței judecătorești un criteriu rațional, și anume aprecierea posibilității continuării executării contractului de credit prin raportare strict
la prestațiile la care părțile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art.21 alin.(3) din Constituție
pentru că atât debitorul, cât și creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a
contractului. Prin urmare, art.4 alin.(4) din Legea nr.77/2016 nu încalcă art.1 alin.(5) și art.21 alin.(3)
din Constituție.

81. Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art.1 alin.(1), art.10 alin.(1) și art.11
teza întâi din Legea nr.77/2016 în raport cu art.15 alin.(2) din Constituție, Curtea, prin Decizia nr.623
din 25 octombrie 2016, par.115, a statuat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost
încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun,
Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art.969 și
art.970. Având în vedere că Legea nr.77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul
contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Faptul că legea stabilește criteriile în
funcție de care intervine impreviziunea nu înseamnă că prevederile sale sunt retroactive; de altfel,
judecătorul cauzei însuși avea competența de a stabili criteriile în funcție de care apreciază
impreviziunea în perioada 2016-2019. Înlocuirea unor criterii judiciare variabile și subiective în sine cu
criterii legale fixe și obiective nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivității. Impreviziunea
a fost și este reglementată de Codul civil [atât de cel din 1864, cât și de cel din 2009], cu consecința
fie a adaptării, fie a încetării contractului, prin urmare, modul de evaluare a sa [legală/ judiciară] nu
denotă o aplicare retroactivă a instituției în sine. De altfel, nici consecințele intervenirii sale nu sunt
novatoare față de regulile generale existente în materie [adaptarea/ încetarea contractului]. Prin
urmare, art.1 alin.(1), art.10 alin.(1) și art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 nu încalcă art.15 alin.(2)
din Constituție.

82. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) și al art.147 alin.(4) din
Constituție, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
Decide:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de BRD – Group
Société Générale S.A. din București în Dosarul nr.6629/288/2020 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de
Banca Românească S.A. din București în Dosarul nr.16928/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3
București – Secția civilă și în Dosarul nr.9725/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu-Mureș, de Eurobank
S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul nr.1688/308/2020 al Judecătoriei Sighișoara și de Credit Europe
Bank NV S.A. din Amsterdam, Olanda, în Dosarul nr.13077/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3
București – Secția civilă și în Dosarul nr.13362/325/2019 al Judecătoriei Timișoara – Secția a II-a civilă
și constată că dispozițiile art.1 alin.(1), ale art.4 alin.(11)-(13), (3) și (4), ale art.10 alin.(1) și ale art.11
teza întâi din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, precum și Legea nr.52/2020 pentru modificarea și completarea Legii
nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin
credite, în ansamblul său, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.8 alin.(5) din
Legea nr.77/2016, excepție ridicată de Banca Românească S.A. din București în Dosarul
nr.16928/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția civilă și în Dosarul
nr.9725/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu-Mureș, de Eurobank S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul
nr.1688/308/2020 al Judecătoriei Sighișoara și de Credit Europe Bank NV S.A. din Amsterdam, Olanda,
în Dosarul nr.13077/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția civilă și în Dosarul
nr.13362/325/2019 al Judecătoriei Timișoara – Secția a II-a civilă.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, Judecătoriei Sectorului 3 București –
Secția civilă, Judecătoriei Târgu-Mureș, Judecătoriei Sighișoara și Judecătoriei Timișoara – Secția a IIa civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 17 iunie 2021.

Taguri: Curtea Constitutionala  darea in plata  banca  

Comentarii



Adauga un comentariu
Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:

Turing Number

Tastati codul din imagine (doar cifre)  



Adauga un comentariu folosind contul de Facebook

Alte stiri din categoria: Legislatie



OUG 34/ 2014 privind drepturile consumatorilor in cadrul contractelor incheiate cu profesionistii

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 34 din 4 iunie 2014
privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative EMITENT
GUVERNUL Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 427 din 11 iunie 2014 Având în vedere că transpunerea în legislația națională a Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a detalii

Decizia nr. 431 emisa de Curtea Constitutionala la Legea nr.77/2016 privind darea in plata

DECIZIA Nr.431 din 17 iunie 2021
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 alin.(1), ale art.4 alin.(11)-(13), (3) și (4), ale art.8 alin.(5), ale art.10 alin.(1) și ale art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a Legii nr.52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în
ansamblul său Nepublicată Valer Dorneanu - președinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - detalii

IFN-urile vor publica din 2023 situatii financiare anuale individuale conform IFRS

Banca Nationala a Romaniei (BNR) a publicat proiectul Ordinului privind modificarea și completarea Ordinului Băncii Naționale a României nr. 27/2010 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, aplicabile instituţiilor de detalii

Legea pentru combaterea spalarii banilor a fost schimbata: firmele trebuie sa depuna o declaratie anuala privind beneficiarul real

Începând de astăzi intră în vigoare Legea 101/2021 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2020 privind modificarea şi completarea Legii nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, anunță ONV LAW intr-un comunicat, in care adauga: Principala modificare este că și persoanele juridice (firmele) cu asociați doar persoane fizice, care erau exceptate până în prezent, trebuie să declare beneficiarul real al activității economice la Registrul Comerțului. „De asemenea, o altă modificare este că firmele cu asociați persoane juridice trebuie să depună anual declarația privind detalii

 



 

Ultimele Comentarii