Darea in plata | Legislatie

Decizia Curtii Constitutionale nr.731 din 6 noiembrie 2019 referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea in plata a unor bunuri imobile in vederea stingerii obligatiilor asumate prin credite

Trimite stirea unui prieten
Nume *
E-mail *
E-mail prieten *
Mesaj
Cod validare * Turing Number
Tastati codul din imagine (doar cifre)
195.154.184.126

Autor: Bancherul.ro
2020-01-29 06:46

DECIZIA nr.731 din 6 noiembrie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) şi alin.(13)], pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) şi (4)], pct.6 [cu referire la art.7 alin.(11)], pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4)], pct.8 [cu referire la art.7 alin.(51)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

Valer Dorneanu - preşedinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, obiecţie formulată de un număr de 91 de deputaţi.

2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr.5481 din 3 iulie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr.1991A/2019.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează critici de neconstituţionalitate extrinseci, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) referitor la statul de drept şi alin.(5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, art.79 – Consiliul Legislativ şi art.141 – Consiliul Economic şi Social.

De asemenea, sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinseci, în mod punctual, în ceea ce priveşte dispoziţiile
articolului unic pct.2, 3, 6, 7, 8 şi 9 din legea criticată, cu referire la art.4 alin.(11) – (13), art.4 alin.(3) şi (4), art.7 alin.(11), art.7 alin.(4), art.7 alin.(51) şi, respectiv, art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) referitor la statul de drept şi alin.(5) privind principiul legalităţii, art.15 alin.(2) referitor la principiul neretroactivităţii legii civile, art.16 –
Egalitatea în drepturi, art.21 – Accesul liber la justiţie, art.44 – Dreptul de proprietate privată, art.53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art.124 – Înfăptuirea justiţiei şi art.147 alin.(4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

4. Cu privire la primul aspect, referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că scopul legii criticate, potrivit expunerii de motive, este extinderea aplicării Legii nr.77/2016 şi cu privire la creditele acordate prin programul „Prima casă”, aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.368/2009.

Având în vedere faptul că prin amendamentele adoptate de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, propunerea legislativă iniţială s-a transformat într-una nouă, diferită prin titlu şi prin conţinutul reglementării, atât avizul Consiliului Economic şi Social, cât şi avizul Consiliului Legislativ, care vizau forma iniţială a propunerii legislative, au devenit lipsite de obiect.

Se arată, în acest sens, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, lipsa avizului Consiliului Economic şi Social determină neconstituţionalitatea propunerii legislative
adoptate în acest mod.

De asemenea, în legătură cu lipsa avizului Consiliului Legislativ, se arată că, prin amendamentele adoptate conţinutul propunerii legislative iniţiale a fost eliminat şi înlocuit cu un conţinut complet nou, astfel încât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia obligativitatea solicitării avizului Consiliului Legislativ există în cazul proiectelor de acte normative, nu şi în cazul amendamentelor, nu îşi poate menţine valabilitatea.

Se arată că în acest mod a fost afectată legalitatea
procesului de legiferare, cu încălcarea art.79 şi art.141 din Constituţie privind Consiliul Legislativ şi, respectiv, Consiliul Economic şi Social, coroborate cu art.1 alin.(3) privind statul de drept şi alin.(5) privind principiul securităţii juridice.

5. De asemenea, se mai arată că legea criticată încalcă prevederile art.1 alin.(3) şi (5) din Constituţie, din perspectiva cerinţei clarităţii şi predictibilităţii actelor normative, prin faptul că expunerea de motive se referă la textul iniţial al propunerii legislative, iar nu la forma legii adoptată de Parlament,
şi nu este însoţită de un studiu de impact, în acord cu dispoziţiile exprese ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, potrivit căreia lipsa motivării iniţiativelor legislative este de natură să
aducă atingere dispoziţiilor art.1 alin.(3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii.

6. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine, mai întâi, că articolul unic pct.2 şi 9 din legea criticată, cu referire la art.4 alin.(11) – (13) şi art.8 alin.(5) din Legea
nr.77/2016, încalcă art.1 alin.(3) şi (5), art.21 alin.(3) şi art.124 din Constituţie.

7. În acest sens, se arată că impreviziunea, reglementată în prezent de art.1271 din Codul civil, constituie o excepţie aparentă de la principiul forţei obligatorii a contractului şi presupune posibilitatea instanţei de judecată de a interveni, din raţiuni de echitate, în executarea contractului dintre părţi, modificând acele prestaţii care, din motive excepţionale, au devenit prea oneroase.

Or, prevederile legale criticate instituie anumite prezumţii absolute de impreviziune, în raporturile juridice dintre consumatori, pe de o parte, şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, pe de altă parte, prin derogare de la reglementarea de drept comun, în sensul că în anumite situaţii impreviziunea ar urma să opereze ope legis, instanţa având doar rolul de a verifica, formal, existenţa împrejurărilor prevăzute de prevederile legale criticate.

Or, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016, impreviziunea are caracter judiciar, neputând fi prezumată ope legis, astfel încât rezultă că nu poate fi sustrasă controlului instanţei de judecată verificarea unor condiţii ale impreviziunii, precum existenţa unor situaţii extraordinare sau buna-credinţă a debitorului.

8. De asemenea, tot în legătură cu art.4 alin.(11) – (13) din Legea nr.77/2016, introdus prin legea criticată, se susţine că noile prevederi legale contravin principiului constituţional al
neretroactivităţii legii civile, în măsura în care se aplică contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, şi, mai mult, tuturor contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.77/2016, precum şi a legii criticate în prezenta cauză.

În acest sens, se arată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016, cu privire la contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, impreviziunea trebuie aplicată în contextul acestui din urmă act normativ şi al doctrinei vremii, în sensul caracterului ei eminamente judiciar.

Astfel, potrivit deciziei amintite a instanţei de contencios constituţional, Legea nr.77/2016 a devenit aplicabilă contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 doar în privinţa normelor de procedură, aceste contracte fiind guvernate, în ceea ce priveşte impreviziunea, de normele de drept substanţial din vechiul Cod civil. Or, în acest context,
aplicarea prevederilor legale criticate contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, dar şi sub imperiul Codului civil din 2009, dar înainte de intrarea în vigoare a legii criticate, are caracter retroactiv, dat fiind faptul că acestea instituie anumite prezumţii absolute de impreviziune, de natură să schimbe configurarea teoriei impreviziunii aplicabilă Legii nr.77/2016, potrivit jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi prevederilor Codului civil.

În egală măsură, prevederile legale criticate sunt în contradicţie şi cu dispoziţiile art.26 din Codul de procedură civilă, care reglementează expres legea aplicabilă mijloacelor de probă ca fiind, şi în privinţa prezumţiilor legale, legea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii.

Prin urmare, se susţine că aplicarea prezumţiilor de impreviziune reglementate prin legea criticată contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare echivalează cu o aplicare retroactivă, contrară dispoziţiilor constituţionale
cuprinse în art.15 alin.(2) şi art.147 alin.(4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Mai mult, aplicarea acestor prezumţii în cazul contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noii legi contravine dispoziţiilor art.1 alin.(3) din Constituţie referitor la statul de drept.

9. Tot în legătură cu încălcarea prevederilor art.1 alin.(3) şi (5) din Constituţie, derivată din contradicţia noii reglementări cu natura impreviziunii din dreptul comun, autorii obiecţiei mai susţin că prevederile legale criticate anihilează practic caracterul judiciar esenţial al impreviziunii în această materie, astfel cum a fost configurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016.

10. Astfel, se arată că instituirea de către legiuitor a unor prezumţii de impreviziune este lipsită de logică juridică, având în vedere că faptele obiective pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, neexistând niciun impediment ca debitorul să facă dovada că obligaţia sa a devenit excesiv de oneroasă.

Mai mult, se arată că dificultatea prezumării situaţiei de impreviziune rezultă şi din faptul că aceasta poate fi generată şi de cauze subiective, ce ţin exclusiv de persoana debitorului, cum ar fi creşterea gradului de îndatorare al acestuia, astfel încât lipsa unei conexităţi reale între impreviziune (faptul pretins) şi faptele conexe, pe care se grefează prezumţiile legale instituite, face ca reglementarea să nu fie rezonabilă, îngrădind cercetarea judecătorească asupra cauzei şi dreptul la apărare al  creditorului şi făcând din procedura dării în plată una aflată la discreţia consumatorului, în cadrul căreia
instanţa de judecată realizează doar o verificare formală.

11. Se mai susţine că prezumţiile de impreviziune instituite în art.4 alin.(11) din Legea nr.77/2016, introdus prin legea criticată, nu au un caracter limitativ, fiind instituită şi o prezumţie generală de impreviziune, bazată pe calitatea de consumator, respectiv în orice alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual [art.4 alin.(11) lit.d)].

În acelaşi sens, şi dispoziţiile art.4 alin.(3) şi (4) din noua reglementare fac referire la impreviziunea prezumată în favoarea consumatorului care formulează o notificare, potrivit art.5 sau art.8 alin.(5) din lege respectiv, la o prezumţie de dezechilibru, cu caracter general, bazată pe calitatea de consumator a debitorului şi pe poziţia de inegalitate a acestuia în raport cu profesionistul.

Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, şi în acord cu dispoziţiile art.1271 din Codul civil, o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină
excesiv de oneroasă.

În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.

12. Astfel, în opinia autorilor obiecţiei, cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care se referă la un „dezechilibru semnificativ”, iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

13. Se mai susţine că fundamentarea soluţiei legislative criticate pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în materia clauzelor abuzive şi dată în aplicarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel cum se arată în motivarea amendamentelor admise în privinţa legii criticate, nu este justificată, dat fiind faptul că aceste două materii, respectiv aceea a clauzelor abuzive, pe de o parte, şi darea în plată şi impreviziunea, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp.

Mai mult, se arată că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în materia clauzelor abuzive, nu poate prezuma un dezechilibru contractual, ci, cel mult, poate să aibă în vedere o eventuală poziţie de inegalitate între părţi la semnarea contractului, generată de cunoştinţele şi puterea
economică a profesionistului.

Se invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr.415 din 19 iunie 2018, prin care s-a statuat că starea de insolvenţă a persoanei fizice nu poate constitui un indicator al impreviziunii.

14. În legătură cu prezumţia specială de impreviziune, reglementată de art.4 alin.(11) lit a) din Legea nr.77/2016, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, se arată că scopul Directivei 2014/17/UE, astfel cum a fost transpusă în legislaţia română prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost acela de a oferi consumatorilor supuşi riscului de creştere a cursului valutar posibilitatea de a obţine suficiente informaţii, atât la semnarea contractului, cât şi pe parcursul derulării acestuia, astfel încât aceştia să ia decizia de creditare în cunoştinţă de cauză şi, eventual, să solicite creditorului să beneficieze de protecţie suplimentară, în materia creditelor contractate în monedă străină.

Or, o măsură specifică de protecţie a consumatorului, aşa cum este cea prevăzută în legislaţia europeană amintită, transpusă în art.36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.52/2016, nu poate să fie transformată într-o cauză de impreviziune sau într-un criteriu de apreciere a onerozităţii excesive a obligaţiei, pentru că, prin ipoteză, cele 20 de procente referitoare la variaţia cursului de schimb valutar nu pot fi concepute ca declanşatoare ale unei stări de impreviziune.

Astfel, se arată că legea criticată este în contradicţie, şi din acest punct de vedere, cu Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016, care a inclus în sfera impreviziunii numai „riscul supraadăugat”, iar nu orice risc valutar, care nu poate conduce la ruinarea debitorului.

Prin urmare, se apreciază că pragul de 20% este unul arbitrar, pentru că nu există, în realitate, nicio justificare bazată pe un studiu de impact din punct de vedere economic şi financiar-bancar. Mai mult, în acest caz, garanţiile de autonomie şi independenţă recunoscute instanţei de judecată devin lipsite de conţinut, în condiţiile în care impreviziunea se analizează exclusiv prin raportare la fluctuaţia cursului de schimb al monedei creditului, fără ca instanţa să poată ţine seama de elementele de fapt şi de drept relevante.

În acest mod este încălcat principiul nominalismului monetar, prevăzut de Codul civil, potrivit căruia debitorul este ţinut să restituie suma creditului în moneda contractată, indiferent de variaţiile contravalorii acesteia în moneda naţională, prin
atribuirea unor efecte juridice diferite faţă de cele reglementate de normele de drept substanţial, aplicabile la data încheierii contractelor de credit, ceea ce contravine prevederilor art.1 alin.(5) şi art.15  alin.(2) din Constituţie şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr.62 din 7 februarie 2017.

15. Referitor la cazul de impreviziune prezumată privind creşterea gradului de îndatorare al debitorului faţă de cel de la momentul contractării creditului, instituit de art.4 alin.(11) lit b) din Legea nr.77/2016, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, se arată că o astfel de reglementare încurajează debitorii de rea-credinţă, deoarece, pe de o parte, nu indică nicio cauză obiectivă şi imprevizibilă a creşterii gradului de îndatorare, iar, pe de altă parte, leagă incidenţa impreviziunii de
însăşi conduita debitorului, cum ar fi contractarea unor noi datorii sau credite, concediere din motive culpabile, pierderea locului de muncă prin demisie, cu diminuarea implicită a veniturilor, etc. Mai mult, se arată că această creştere a gradului de îndatorare al debitorului nu are nicio semnificaţie juridică, per se, în cazul impreviziunii, ci doar reprezintă transformarea obligaţiei într-una excesiv de oneroasă, dintr-o cauză obiectivă, neprevăzută.

16. Totodată, în legătură cu această prezumţie specială de impreviziune, se mai arată că reglementarea criticată încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3), referitoare la statul de drept, prin încălcarea principiului previzibilităţii normei juridice. În acest sens, se arată că nu este clar la ce trebuie raportate cele 20 de procente ce privesc gradul de îndatorare al debitorului, în condiţiile în care, pe de o parte, Banca Naţională a României poate modifica periodic gradul maxim de îndatorare aplicabil creditelor acordate de instituţiile financiar-bancare, iar, pe de altă parte, fiind vorba de credite
acordate pe perioade de până la 30 de ani, gradul de îndatorare al debitorului va fi inevitabil diferit de cel existent la momentul acordării creditului, inclusiv din cauze imputabile debitorului.

17. Referitor la cazul de impreviziune prezumată privind executarea silită a debitorului asupra bunului cu destinaţia de locuinţă, se arată că această împrejurare nu poate constitui un
eveniment imprevizibil pentru debitor, din moment ce acesta a constituit o garanţie asupra bunului cu destinaţia de locuinţă, la momentul contractării creditului, asumându-şi riscul executării silite asupra acestuia.

Mai mult, se crează un paralelism legislativ, în condiţiile în care executarea silită în cazul creditelor imobiliare este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, iar o astfel de reglementare legală nu poate constitui, în acelaşi timp, un eveniment prezumat a crea starea de impreviziune a debitorului şi dezechilibrarea relaţiilor contractuale.

Totodată, textul de lege criticat, prezumând lipsa vinovăţiei debitorului şi încurajând în acest fel nu doar neexecutarea culpabilă, ci chiar neexecutarea intenţionată, este în contradicţie cu principiul răspunderii contractuale, reglementat de Codul civil, potrivit căruia în materie contractuală operează prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate, precum şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016.

18. În cadrul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se mai susţine că prevederile art.4 alin.(13) şi art.4 alin.(3) din Legea nr.77/2016, astfel cum au fost modificate prin legea criticată, derogând de la dreptul comun în materia sarcinii probei, contravin principiului legalităţii consacrat de art.1 alin.(5) din Constituţie, dreptului constituţional la un proces echitabil şi dispoziţiilor art.124 – Înfăptuirea justiţiei din Legea fundamentală.

19. Astfel, în opinia autorilor sesizării, în condiţiile în care reglementarea criticată instituie o prezumţie relativă de întrunire a condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată făcută de debitor, inclusiv în privinţa condiţiei privind impreviziunea, creditorul este obligat la o veritabilă probatio diabolica, referitoare la fapte negative, legate de neîntrunirea condiţiilor stabilite pentru darea în plată, ce ţin de situaţia personală a debitorului, fără a avea acces la mijloacele de probă necesare răsturnării prezumţiei legale.

Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, previzibilitatea unui act normativ presupune faptul că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, iar drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt drepturi concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii.

20. De asemenea, se susţine că prevederile art.7 alin.(11) din legea criticată, coroborate cu cele ale art.4 alin.(12) din acelaşi act normativ, contravin principiului constituţional al accesului liber la justiţie. Astfel, potrivit autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, prevederile art.7 alin.(11) din legea
criticată introduc o veritabilă procedură prealabilă formulării contestaţiei, fără a stabili şi un termen de parcurgere a acesteia de către creditor. Pe de altă parte, în condiţiile în care se menţine termenul de 10 zile pentru formularea contestaţiei, în mod obiectiv nu mai există posibilitatea de a parcurge în mod
eficient procedura prealabilă, obligatorie anterior formulării contestaţiei, ceea ce ar putea conduce la respingerea acesteia ca inadmisibilă, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art.21 din Constituţie.

21. De asemenea, tot în legătură cu procedura reglementată de art.7 alin.(11) din legea criticată, se susţine că aceasta nu este corelată cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.52/2016, care instituie pârghiile legale pentru sprijinirea consumatorului aflat în dificultate de plată, cum sunt: refinanţarea, amânări la plată, prelungirea duratei creditului, conversia creditelor etc. Astfel, se susţine că, în acord şi cu prevederile art.1271 din Codul civil, pentru a fi reală şi efectivă, procedura de negociere ar fi trebuit să fie prealabilă notificării de dare în plată, prin stabilirea unui termen rezonabil în care părţile să ajungă la un acord, or, în lipsa acestuia, prin stabilirea posibilităţii debitorului de a recurge la notificarea de dare în plată.

22. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin şi neconstituţionalitatea art.7 alin.(4) din Legea nr.77/2016, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, arătând că acesta este neclar, din perspectiva suspendării automate a executărilor silite aflate în derulare, inclusiv a popririlor, nefiind corelat cu procedura de drept comun a executării silite, reglementată de Codul de procedură civilă. De asemenea, se susţine că textul de lege este redundant, dat fiind faptul că suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută de legea dării în plată.

23. În legătură cu prevederile art.7 alin.(51) din Legea nr.77/2016, introdus prin legea criticată, se susţine că acesta contravine principiului securităţii juridice, în componenta sa privind calitatea legii, reglementat de art.1 alin.(5) din Constituţie, prin faptul că instituie o derogare de la dreptul
comun în materie, respectiv art.1350 şi art.1535 alin.(1) teza întâi din Codul civil, referitoare la răspunderea contractuală şi daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti.

Astfel, prevederea legală criticată limitează răspunderea debitorului, în sensul că acesta nu va fi ţinut pentru acoperirea prejudiciului cauzat din culpă, în situaţia în care contestaţia creditorului a fost admisă.

Se mai susţine că în acest mod este încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi, prin raportare la debitorii care, aflaţi în imposibilitate temporară de plată, nu formulează o notificare de dare în plată, fiind ţinuţi, în consecinţă, la achitarea integrală a prejudiciului, în acord cu art.1350 şi art.1535 din Codul civil.

24. Pe de altă parte, se susţine că formularea notificării de dare în plată nu poate constitui cauză de stingere parţială a datoriilor debitorului, cel puţin în ceea ce priveşte capitalul şi accesoriile,
în caz contrar fiind încălcat dreptul de creanţă al creditorului protejat prin art.44 din Constituţie şi art.1 cuprins în primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se susţine că nu este respectat nici principiul proporţionalităţii restrângerii, prevăzut de art.53 din Constituţie, fiind evident că, în realitate, se realizează o stingere parţială a datoriei, pe toată durata suspendării, în lipsa unei cauze reale de impreviziune, respectiv respingerea contestaţiei creditorului.

Or, recunoaşterea unui efect de stingere a datoriei, fie şi parţială, în condiţiile admiterii contestaţiei creditorului şi anulării notificării, conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a debitorului, dat fiind faptul că are loc o diminuare a creanţei creditorului cu sumele ce ar fi fost datorate pe perioada suspendării.

În acest mod textul criticat este în contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a calificat expres suspendarea tuturor plăţilor ca fiind un mecanism pur procedural, cu efect provizoriu, ce nu este de natură să afecteze creanţa băncii, în cazul în care contestaţia formulată de către aceasta din urmă este admisă.

25. În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.

26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere în legătură cu obiecţia formulată.

27. Curtea, la termenul de judecată din 18 septembrie 2019, a amânat succesiv dezbaterile pentru datele de 9 octombrie, 30 octombrie şi 6 noiembrie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

28. La dosarul cauzei, Asociaţia Română a Băncilor din Bucureşti, Asociaţia Utilizatorilor Români de Servicii Financiare din Bucureşti, precum şi Asociaţia Credere pentru Informarea,
Consilierea şi Educarea Consumatorilor din Bucureşti au depus, în calitate de amicus curiae, memorii în legătură cu obiecţia de neconstituţionalitate formulată.

CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie, precum şi ale art.1, art.10, art.15 şi art.18 din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

30. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Deşi obiecţia de neconstituţionalitate vizează întreaga lege, Curtea reţine că, în realitate, în mod punctual sunt criticate numai dispoziţiile articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) şi alin.(13)], pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) şi (4)], pct.6 [cu referire la art.7 alin.(11)], pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4)], pct.8 [cu referire la art.7 alin.(51)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din lege, dispoziţii ce au următorul cuprins:

- Articolul unic pct.2, cu referire la art.4 alin.(11) – (13) din Legea nr.77/2016: „(11) Se consideră întotdeauna că există impreviziune:

a) în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului;

b) în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de Banca Naţională a României;

c) în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă;

d) în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art.4 alin.(3).

(12) În situaţiile prevăzute la art.4 alin.(11) revine părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate. Adaptarea contractului, pe parcursul executării sale, la noua realitate intervenită, echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a
contractului, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor.

(13) Revine creditorului obligaţia de a dovedi în faţa instanţelor de judecată faptul că debitorul care a făcut o notificare de dare în plată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv condiţia privind impreviziunea.”;

- Articolul unic pct.3, cu referire la art.4 alin.(3) şi (4) din Legea nr.77/2016:

„(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art.5 sau art.8 alin.(5) din lege.

(4) În verificarea condiţiei privind impreviziunea, se va da prevalenţă stării de criză a contractului şi prezumţiei de dezechilibru prevăzute la alin.(3). Soluţia revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării şi continuării sale este prioritară faţă de soluţia încetării contractului, care va fi
dispusă doar în cazul unei imposibilităţi vădite a continuării sale.”;

- Articolul unic pct.6, 7, şi 8, cu referire la art.7 alin.(11), alin.(4) şi alin.(51) din Legea nr.77/2016:

„(11) Contestaţia creditorului trebuie precedată, în mod obligatoriu, de o propunere adresată de acesta debitorului, prin care să încerce restabilirea utilităţii sociale a contractului de credit.

(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat.

(51) Pe perioada cât notificarea de dare în plată a fost efectivă, atât ratele, cât şi dobânzile şi penalităţile, vor putea fi pretinse de la debitor doar dacă creditorul probează că acesta a fost de reacredinţă.”;

- Articolul unic pct.9, cu referire la art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016: „(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în
care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. În cazul debitorului împotriva căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă, şi împotriva căruia se continuă executarea, se instituie o prezumţie absolută şi irefragabilă de impreviziune.”

31. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) referitor la statul de drept şi alin.(5) privind principiul securităţii
juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, art.15 alin.(2) referitor la principiul neretroactivităţii legii civile, art.16 – Egalitatea în drepturi, art.21 – Accesul liber la justiţie, art.44 – Dreptul de proprietate privată, art.53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art.79 – Consiliul Legislativ, art.124 – Înfăptuirea justiţiei, art.141 – Consiliul Economic şi Social şi art.147 alin.(4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

(1) Parcursul legislativ al legii analizate

32. Propunerea legislativă a fost iniţiată de un senator, a fost înregistrată la Senat la data de 4 septembrie 2018, fiind adoptată de Senat la data de 19 decembrie 2018. Propunerea legislativă astfel adoptată a fost transmisă Camerei Deputaţilor.

33. La data de 4 februarie 2019 a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, la data de 19 februarie 2019 a primit aviz favorabil de la Comisia pentru drepturile omului,
culte şi problemele minorităţilor naţionale, iar la data de 26 iunie 2019, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a adoptat un raport favorabil, cu amendamente. La data de 26 iunie 2019, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă [pentru=171, contra=94, abţineri=11].

34. La data de 1 iulie 2019, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 6 iulie 2019. La data de 3 iulie 2019, un număr de 91 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională, conform art.146
lit.a) teza întâi din Constituţie.

(2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate

35. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 91 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă.

36. Cu privire la termenul în care a fost sesizată instanţa constituţională, Curtea constată că legea a fost depusă pentru pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii la data de 1 iulie 2019.

Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de cei 91 de deputaţi a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 3 iulie 2019, fiind astfel respectat termenul de 5 zile, prevăzut la art.15 alin.(2) din Legea nr.47/1992, obiecţia fiind admisibilă şi sub acest aspect.

(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

(3.1.) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă

37. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia forma propunerii legislative, astfel cum a fost redactată de inițiatorul ei, nu corespunde cu forma legii adoptată de Camera de reflecţie şi de cea decizională, Curtea constată că legea adoptată de Senat şi, ulterior, de Camera Deputaţilor se îndepărtează, într-adevăr, de la scopul avut în vedere de iniţiatorul său, şi anume extinderea aplicării prevederilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.330 din 28 aprilie 2016, la creditele acordate prin programul „Prima casă”, aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.381 din 4 iunie 2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.368/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.816 din 27 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens, se preconiza abrogarea art.1 alin.(4) din Legea nr.77/2016, potrivit căruia „Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin programul «Prima casă», aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului «Prima casă», aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.368/2009, cu modificările şi completările ulterioare”.

Faptul că atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul s-au îndepărtat de la forma propusă de iniţiatorul propunerii legislative nu afectează art.79 şi art.141 raportate la art.1 alin.(3) şi (5) din Constituţie.

38. Curtea reţine că avizul Consiliului Legislativ şi cel al Consiliului Economic şi Social au fost solicitate, astfel că nu a fost nesocotit principiul constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare [a se vedea, în acest sens, Decizia nr.140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.377 din 14 mai 2019, par.82].

Astfel, Curtea nu poate reţine încălcare art.1 alin.(5) raportat la art.79 din Constituţie, respectiv, art.141 raportat la art.1 alin.(3) şi (5) din Constituţie. Totodată, cu privire la faptul că în cadrul procedurilor parlamentare propunerea legislativă a fost modificată semnificativ, în condiţiile în care nu s-a mai cerut din nou avizul antereferit, Curtea constată, de asemenea, că nu este încălcat principiul obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare.

O asemenea concluzie este susţinută de faptul că, pe de o parte, obligaţia solicitării acestor avize se referă la o fază anterioară dezbaterii parlamentare [a se vedea art.3 alin.(1) din Legea nr.73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1122 din 29 noiembrie 2004, potrivit căruia „Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului cu avizul Consiliului Legislativ”], iar, pe de altă parte, nu există obligaţia de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social ori de câte ori propunerea legislativă suferă diverse modificări în Camera de reflecţie sau în cea decizională. Art.66 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art.116 din Regulamentul Senatului sau art.2 alin.(1) lit.b) din Legea nr.73/1993 prevăd competenţa Consiliului Legislativ de a aviza, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Însă ţine de opţiunea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond să formuleze o asemenea cerere, legea sau regulamentul parlamentar nefiind imperative.

(3.2.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă

39. Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte impreviziunea, pe de o parte, şi clauzele abuzive, pe de altă parte, Curtea reţine că impreviziunea în contractul de credit se referă la o clauză/ clauze în curs de executare care, fără a fi abuzivă/ abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării utilităţii sociale a contractului.

O asemenea clauză mutual convenită, datorată schimbării condiţiilor politice, economice, sociale etc., produce efecte
neavute în vedere, neacceptate şi nedorite de părţile contractante, la momentul încheierii acestuia.

Dacă clauza respectivă este abuzivă nu sunt aplicabile prevederile legale referitoare la impreviziune, ci devin incidente reglementările cu referire la clauzele abuzive adoptate la nivelul Uniunii Europene [Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii] sau la nivel naţional [Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.543 din 3 august 2012].

40. Este adevărat că întreaga Lege nr.77/2016 reglementează darea în plată a imobilului ipotecat de către debitor, ca urmare a situaţiei de impreviziune în care acesta se află, ceea ce nu
înseamnă că creditorii nu pot, invoca, la rândul lor, în temeiul Codului civil, impreviziunea, în vederea adaptării sau încetării contractului.

Dreptul debitorului de a invoca impreviziunea nu reprezintă o măsură de protecţie a consumatorului din moment ce şi creditorul poate invoca o asemenea situaţie. De aceea, impreviziunea în contracte reflectă mutaţiile economice care au afectat în mod semnificativ echilibrul contractual şi care fac necesară o reaşezare a contractului, invocabilă de ambele părţi contractante.

41. O clauză afectată de o împrejurare excepţională ulterioară încheierii contractului şi care, astfel, determină un dezechilibru vădit între prestaţiile contractanţilor nu este, în mod implicit,
abuzivă, de natură a determina nulitatea acesteia.

În schimb, este abuzivă o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor [art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000].

O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție
cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului [art.3 alin.(1) din Directiva 93/13].

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, „sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl
determină să adere la condițiile formulate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, această directivă obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv” [Hotărârea din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-260/18 Kamil Dziubak şi Justyna Dziubak împotriva Raiffeisen Bank International AG, par.37].

În principiu, criteriile prevăzute de dreptul național sunt cele în lumina cărora trebuie examinată, într-o situație concretă, posibilitatea menținerii unui contract ale cărui anumite clauze au fost invalidate [par.40]. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională, după ce a constatat caracterul abuziv al anumitor clauze ale unui contract de împrumut indexat într-o monedă străină și care prevede o rată a dobânzii legată direct de cursul interbancar al monedei respective, să considere, în conformitate cu dreptul său intern, că acest contract nu poate continua să existe fără aceste clauze pentru motivul că eliminarea lor ar avea drept consecință modificarea naturii obiectului principal al contractului respectiv [par.45].

Protecția consumatorului nu poate fi asigurată decât dacă sunt luate în considerare interesele sale reale și, prin urmare, actuale, iar nu interesele sale în circumstanțele existente la momentul încheierii contractului în discuție.

Consecințele împotriva cărora aceste interese trebuie protejate sunt cele care s-ar produce în mod real, în circumstanțele existente sau previzibile în momentul litigiului, în cazul în care instanța națională ar recurge la invalidarea acestui contract, iar nu circumstanțele care ar rezulta la data încheierii contractului, respectiv din invalidarea acestuia. [par.51]

42. Astfel, Curtea reţine că impreviziunea contractuală nu vizează protecţia debitorului în calitatea sa de consumator, ci protecţia juridică oferită contractanţilor, atât creditori, cât şi debitori, indiferent că sunt profesionişti sau consumatori. În aceste condiţii, se constată că valorificarea prin Legea nr.77/2016 a ideii de impreviziune contractuală din perspectiva debitorului nu reprezintă o măsură de protecţie a acestuia, chiar dacă legea antereferită a fost promovată ca reglementând tale quale astfel de măsuri.

În schimb, condiţiile în care poate fi invocată impreviziunea, procedura constatării acesteia şi măsurile specifice de echilibrare a contractului de credit prevăzute în Legea nr.77/2016, aşadar nu impreviziunea în sine, reprezintă măsuri de protecţie a debitorului.

Prin urmare, sub aspectul reglementării impreviziunii, legea analizată nu vizează protecţia consumatorului, domeniu în care intervin alte reglementări, ci reprezintă o măsură de aplicare a prevederilor art.969 şi 970 din Codul civil din 1864 şi ale art.1271 din Codul civil în condiţiile specifice contractelor de credit, fără a se constitui în sine într-o măsură cu caracter protectiv în ceea ce îl priveşte pe consumator.

43. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că în cauza de faţă nu sunt aplicabile
reglementările europene sau naţionale referitoare la clauzele abuzive, ci sediul materiei este
reprezentat în mod exclusiv de reglementările naţionale privind impreviziunea în contracte [art.969 şi
970 din Codul civil din 1864 şi art.1271 din Codul civil şi Legea nr.77/2016], aceasta exprimând o
9
realitate economică, şi nu o încălcare a cerinţei de bună-credinţă la momentul încheierii/ executării
contractului.
(3.2.1.) Critica de neconstituţionalitate raportată la art.1 alin.(5) din Constituţie coroborat
cu art.30 alin.(1) din Legea nr.24/2000 referitor la lipsa studiilor de impact
44. Prin Decizia nr.1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.123 din 19 februarie 2014, şi Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.30 din 14 ianuarie 2015, Curtea a stabilit că aspectele referitoare la
studiile de impact ce trebuie să însoţească legea sunt chestiuni ce ţin de constituţionalitatea sa
intrinsecă.
45. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la lipsa unui studiu de impact,
Curtea constată că în Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.53 din 18 ianuarie 2017, decizie care a privit chiar Legea nr.77/2016, lege modificată prin
actul normativ criticat în prezenta cauză, Curtea nu a fixat textul art.30 alin.(1) din Legea nr.24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului
de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal,
fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. În consecinţă, având în vedere diferenţele relevate,
Curtea, prin Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.97 din 7 februarie 2019, parag. 245, a statuat că art.30 din Legea nr.24/2000 nu are valoare
constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.
46. Prin urmare, Curtea reţine că nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate
nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art.1 alin.(5) din Constituţie,
menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de
adoptare a legilor. De altfel, Curtea mai reţine că nici la adoptarea Legii nr.77/2016 nu a fost realizat un
studiu de impact.
(3.2.2.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct.2 [cu referire la art.4
alin.(11)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din lege
47. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate raportate la reglementarea prin lege
a anumitor situaţii în care impreviziunea ar urma să opereze de drept, în condiţiile în care, în
accepţiunea Deciziei nr.623 din 25 octombrie 2016, aceasta are caracter judiciar, coroborat cu faptul
că legiuitorul a stabilit trei cazuri exprese de impreviziune legală, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa,
a condiţionat aplicarea impreviziunii în contractele de credit de caracterul său judiciar, însă, această
ipoteză de lucru a avut în vedere faptul că, prin reglementarea mecanismului dării în plată, toate
contractele de credit încheiate atât înainte, cât şi după adoptarea Legii nr.77/2016, în condiţiile unor
criterii legale deficitare, puteau fi considerate a fi în mod implicit în impreviziune. Curtea a stabilit în
decizia menţionată că impreviziunea trebuie cercetată în mod real şi efectiv de instanţele judecătoreşti,
ceea ce nu înseamnă că legiuitorul nu poate oferi criterii de individualizare a stării de impreviziune.
48. Mai exact, Legea nr.77/2016, astfel cum a fost adoptată, a reglementat dreptul
debitorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri
suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului. Legea a fixat patru condiţii
pentru aceasta, respectiv: „a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art.1
alin.(1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la
momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb
publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost
contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita
un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat
cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o
hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei
legi.”
49. Prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, Curtea a constatat constituţionalitatea legii
menţionate în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa
impreviziunii. Este de observat că instanţa constituţională a dat o interpretare constituţională legii,
încadrând darea în plată forţată a bunului imobil ipotecat în coordonatele impreviziunii. O asemenea
interpretare a fost dată întrucât art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 indica faptul că legiuitorul a avut
în vedere la adoptarea sa „echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit”. Prin urmare, Curtea
a dedus, printr-o interpretare sistematică, intenţia implicită a legiuitorului de a reglementa o soluţie
normativă cu privire la impreviziunea contractuală, în ipoteza contractelor de credit, menţinând, astfel,
Legea nr.77/2016 în fondul activ al legislaţiei. Anterior pronunţării Deciziei nr.623 din 25 octombrie
2016, Legea nr.77/2016 nu cuprindea cazuri de determinare a impreviziunii, situaţia rămânând
neschimbată şi ulterior pronunţării deciziei menţionate, care a avut ca efect consacrarea impreviziunii
10
în coordonatele normative ale Legii nr.77/2016 în condiţiile în care Decizia nr.623 din 25 octombrie
2016 este parte a ordinii juridice normative [a se vedea, în acest sens, Decizia nr.847 din 8 iulie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008, şi Decizia nr.650 din 25
octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.97 din 7 februarie 2018]. Prin
Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut starea de impreviziune care condiţionează
aplicarea Legii nr.77/216, dar a rămas în sarcina instanţelor judecătoreşti ca, pe cale de interpretare,
ele însele să o stabilească, în funcţie de situaţiile concrete pe care le au de judecat. Astfel, în tăcerea
legii, revine interpretului acesteia ca, folosind metodele de interpretare corespunzătoare, să expliciteze
şi să stabilească exigenţe/ cerinţe/ condiţii rezultate din textul supus interpretării. Iar interpretul acesteia,
în condiţiile date, nu poate fi decât instanţa judecătorească, desigur, cu excepţia ipotezei în care înseşi
părţile contractului ajung la un acord cu privire la existenţa impreviziunii şi a modului de înlăturare a
efectelor materializate ale riscului supraadăugat.
50. Cu alte cuvinte, în lipsa unor norme legale care să definească şi să reglementeze
criteriile care atrag impreviziunea, Curtea, neavând ea însăși competenţa de a le stabili, întrucât o atare
competenţă ţine de o legiferare pozitivă proprie legiuitorului originar sau delegat, după caz, a revenit
instanţelor judecătoreşti misiunea ca, pe cale interpretativă, să deceleze şi să determine criteriile
necesare pentru constatarea impreviziunii. În aceste condiţii, Curtea reţine că, dacă pe cale
interpretativă se pot stabili criteriile de impreviziune, cu atât mai mult legiuitorul le poate fructifica şi
poate stabili el însuşi cazuri/ criterii de impreviziune. În acest sens, legiuitorul trebuie să ţină cont de
ceea ce Curtea Constituţională a statuat în privinţa riscului contractului, mai exact în privinţa riscului
inerent şi supraadăugat al acestuia. Dacă s-ar accepta că numai instanţele judecătoreşti ar fi cele
competente să stabilească astfel de criterii ar însemna o limitare nepermisă a plenitudinii de
competenţă a Parlamentului în materie de legiferare.
51. Stabilirea unor criterii/ cazuri de impreviziune pe cale judiciară, care reflectă doar o
interpretare cazuistică a legii, nu poate avea amplitudinea unei reglementări cu caracter normativ,
obligatorie pentru toate subiectele de drept. Ea reflectă o anumită viziune a judecătorului raportat la
cauza/ cauzele pe care acesta o/ le are de judecat, trecând prin filtrul gândirii sale situaţia de fapt şi de
drept a dosarului/ dosarelor. De multe ori, stabilirea impreviziunii este greu de realizat printr-o
interpretare de la caz la caz a legii, astfel că existenţa normativă a unor criterii şi condiţii constituie un
reper incontestabil, atât pentru părţile contractului, cât şi pentru judecătorul cauzei. De aceea, după
adoptarea Legii nr.77/2016, în lipsa unor repere practice clare, instanţele judecătoreşti au răspuns întrun mod difuz la exigenţele impreviziunii, interpretând exigenţele stabilite în Decizia Curţii
Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016 într-un mod care nu întotdeauna a fost concordant cu
definiţia impreviziunii. În acest context, Curtea reţine că, în deciziile sale cu privire la Legea nr.77/2016,
a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului [spre
exemplu, Decizia nr.415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.781
din 12 septembrie 2018] , tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătorești analizau şi administrau
un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a
echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a
contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin
raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a
împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului
supraadăugat are un efect direct acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat
dezechilibrul contractual.
52. Prin urmare, cazurile/ criteriile de impreviziune, stabilite de legiuitor trebuie să se
circumscrie unui risc materializat ulterior şi neavut în vedere de părţi la încheierea contractului prin
amplitudinea sa, risc calificat de Curte, prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, ca fiind unul
supraadăugat. Dacă aceste cazuri/ criterii nu întrunesc cerinţele riscului supraadăugat, înseamnă că
ele aduc atingere echilibrului contractual şi a drepturilor de creanţă rezultate, în speţă, din contractul de
credit, drepturi ce reprezintă, din perspectiva ambelor părţi contractante, un bun protejat de art.44 din
Constituţie. În acest sens, Curtea reţine că statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării
sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr.245 din 19 aprilie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.546 din 20 iulie 2016, par. 59 şi 60), iar dreptul de proprietate
al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea
contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate [Decizia nr.623 din 25 octombrie
2016, anterior referită, par.128]. Stabilirea unor criterii/cazuri de impreviziune nu este, în sine, contrară
art.15 alin.(2) din Constituţie, acestea putând fi reglementate, în privinţa contractelor aflate în curs de
executare (voluntară sau silită), indiferent de textul legal specific în temeiul căruia a fost încheiat
contractul de credit (a se vedea Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, par.115).
11
53. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa de a
reglementa el însuşi cazuri/ criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului
supraadăugat al contractului, respectându-se, astfel, art.15 alin.(2), art.44 şi art.147 alin.(4) din
Constituţie. Totodată, Curtea reţine ca exigenţă constituţională obligaţia legiuitorului de a reglementa
accesul părţilor contractante la o instanţă judecătorească pentru ca această să decidă în ultimă instanţă
asupra cererii de adaptare sau încetare a contractului, după caz, motivată de intervenţia riscului
supraadăugat. În acest sens, cu titlu exemplificativ, se reţin soluţiile legislative cuprinse în art.1271 -
Impreviziunea din Codul civil sau art.44 alin.(3) din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.489 din 14 iunie 2018, potrivit căruia:
„În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut
cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”.
54. Raportat la legea analizată, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat patru cazuri
exprese de impreviziune, sub forma unor prezumții legale absolute. Prezumţiile sunt consecinţele pe
care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut [art.327 din
Codul de procedură civilă]. Prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi
relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice,
sustrase oricărei posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin
proba contrară. Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor
adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri
legiuitoare [Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.691
din 22 septembrie 2014, par.35]. Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este
stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite [art.328 alin.(1) teza întâi
din Codul de procedură civilă].
55. Dat fiind că prezumţiile cuprinse în legea analizată sunt reglementate în favoarea
debitorului, creditorul are doar dreptul de a demonstra faptul că debitorul obligaţiei nu îndeplineşte
condiţiile ce se subsumează cazului de impreviziune invocat. Odată întrunite condiţiile subsumate unui
asemenea caz, creditorul nu mai poate face proba contrară, în sensul că acea consecinţă a faptului
cunoscut demonstrat şi probat nu ar fi faptul necunoscut expres indicat şi concretizat de legiuitor; cu
alte cuvinte, odată ce s-a demonstrat că debitorul se află în ipoteza prezumţiei, creditorul nu poate
proba că nu ar exista impreviziune în contractul de credit. Rezultă că legea nu permite instanţei
judecătoreşti/ creditorului ca din condiţiile stabilite la lit.a-d) şi îndeplinite de către debitor să poată trage
o altă concluzie contrară prezumţiei instituite. Prin urmare, verificarea condiţiei de admisibilitate
referitoare la impreviziune presupune doar determinarea faptului cunoscut, duelul judiciar limitându-se
la acest aspect. Astfel, în concepţia legii, debitorul probează faptul cunoscut prin notificarea depusă
creditorului, iar dacă acesta din urmă nu este de acord cu aceasta, trebuie să demonstreze inexistența
faptului cunoscut, în considerarea art.249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o susţinere în
cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Creditorul
trebuie să combată susţinerile debitorului din notificare referitoare la existenţa cazului/ aspectului
cunoscut, astfel cum acestea sunt redate la art.4 din lege. Cu alte cuvinte, creditorului îi revine obligaţia
de a demonstra că situaţia debitorului nu se subsumează elementelor riscului supraadăugat, expres
calificate de legiuitor ca generând o situaţie de impreviziune şi că, prin urmare, contractul de credit se
derulează în limitele riscului său inerent.
56. Totodată, Curtea reţine că articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(13)] din lege,
atunci când stabileşte obligaţia creditorului de a dovedi că cererea debitorului nu îndeplineşte condițiile
de admisibilitate, inclusiv condiţia privind impreviziunea, nu reglementează/ nu constituie un indiciu cu
privire la/ în sensul că prezumţia instituită ar avea caracter relativ. Ipoteza normativă a textului
antereferit vizează combaterea susţinerii debitorului din notificare, referitor la faptul cunoscut din cadrul
prezumţiei legale instituite, şi nu combaterea în sine a prezumţiei, mai exact a concluziei trase de către
legiuitor.
57. Curtea constată că, dintre cele patru cazuri de impreviziune legală reglementate, sub
forma unor prezumţii absolute, trei valorifică repere fixe, cuantificabile şi obiective [cele de la lit.a)-c)],
în timp ce cel de-al patrulea [cel de la lit.d)] aduce în discuţie un element relativ mobil, subiectiv şi
interpretabil, respectiv orice dezechilibru contractual, apreciat ca atare de către părţi sau de instanţa
judecătorească, după caz. Întrucât nu este interzisă reglementarea unor cazuri de impreviziune sub
forma unor prezumţii absolute, în cauza de faţă, Curţii Constituţionale îi revine misiunea de a verifica
dacă modul de configurare/ individualizare a celor patru cazuri de impreviziune, reglementate prin
articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.a)-d)] din lege, respectă art.44 şi art.147 alin.(4) din
Constituţie, cu alte cuvinte dacă se subsumează riscului supraadăugat al contractului de credit încheiat,
pentru a putea fi valorificate ca atare.
12
(3.2.2.1.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct.2 [cu referire la art.4
alin.(11) lit.a)] din lege
58. În cuprinsul articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.a)] din lege, legiuitorul
califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care cursul de schimb al monedei creditului
a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului.
59. Curtea constată că legiuitorul a identificat în mod corect diferenţele de curs valutar
apărute pe perioada de executare a contractului, ca un factor generator al impreviziunii, rămânând,
însă, de analizat consistența valorică şi persistenţa în timp a acestor fluctuaţii de curs în economia
contractului.
60. În stabilirea cazurilor de impreviziune, legiuitorul trebuie să ţină cont de cele statuate
în Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016, referitoare la riscul contractului. Potrivit
par.96 al deciziei antereferite, „Impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un
eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului
în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute
de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod
adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În
acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii,
concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie
realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de
vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent
asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu
care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul
in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de
prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere
la momentul a quo”. Prin urmare, Curtea reţine că intervenirea impreviziunii presupune o limitare severă
a caracterului comutativ al contractului de credit, astfel încât este necesară reechilibrarea contractului.
61. Impreviziunea implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea
contractului, ea reflectă o situaţie continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a
contractului şi care se exprimă în ideea de ruină contractuală. În acest sens, prin Decizia nr.415 din 19
iunie 2018, anterior referită, Curtea a stabilit că ruina debitorului este o noţiune cu o sferă de cuprindere
mai largă, iar ruina contractuală face parte din aceasta. Ruina contractuală a debitorului trebuie
analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul
că această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului, ulterioară
încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite
ca urmare a materializării riscului supraadăugat. Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are nici un
element de contingenţă cu situaţia economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv
echilibrului dintre prestaţiile contractuale ale părţilor.
62. Abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de
legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva
intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale,
precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a
contractului de credit.
63. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că această reglementare reprezintă o
preluare a soluţiei legislative cuprinse în art.36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.52/2016
privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea
şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 20 septembrie 2016, potrivit
căreia „creditorii se asigură că, în cazul în care un consumator deţine un împrumut în valută, acesta
este avertizat periodic, ori de câte ori este cazul, dar cel puţin lunar, pe suport hârtie sau pe alt suport
durabil de comun acord agreat între părţi, cu confirmare de primire, cel puţin în cazurile în care valoarea
totală plătibilă de consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult
de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul
încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională. Avertizarea îl informează
pe consumator în legătură cu o creştere a cuantumului total plătibil de către acesta, prezintă dreptul de
conversie într-o monedă alternativă şi condiţiile în care se poate efectua acesta.”. Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr.52/2016, la rândul său, este o transpunere a art.23 alin.(4) din Directiva 2014/17/UE
din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile
rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE)
nr.1093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.60 din 28 februarie 2014,
potrivit căruia „Statele membre se asigură că, în cazul în care un consumator deţine un împrumut într-
13
o monedă străină, creditorul avertizează consumatorul periodic, pe suport de hârtie sau pe alt suport
durabil, cel puţin în cazurile în care valoarea cuantumului total plătibil de către consumator care rămâne
de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20 % în raport cu valoarea la care s-ar
ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb aplicabil la momentul încheierii contractului între moneda
contractului de credit şi moneda statului membru. Avertizarea îl informează pe consumator în legătură
cu o creştere a cuantumului total plătibil de către consumator, prezintă, după caz, dreptul de conversie
într-o monedă alternativă şi condiţiile în care se poate efectua acesta şi explică orice alt mecanism
aplicabil pentru limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul”.
64. Această preluare circumstanţială a fluctuaţiei cu 20% a cursului de schimb a monedei
creditului a transformat însă efectele pe care aceasta o produce; astfel, dacă potrivit Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr.52/2016, în cazul unei fluctuaţii cu 20% a cursului de schimb se realizează
doar o informare/ avertizare a consumatorului, printr-o notificare cu rol preventiv, cu posibilitatea
conversiei monedei creditului într-o monedă alternativă, în sensul legii criticate această fluctuaţie a fost
calificată drept o situaţie de impreviziune, ceea ce ar impune obligativitatea adaptării sau încetării
contractului, antrenând consecinţe juridice cu o natură juridică distinctă decât cele din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.52/2016. Aceste consecinţe juridice nu au un caracter de corelare sau de
completare, ci, ca natură juridică, sunt incompatibile între ele, soluţiile promovate excluzându-se
reciproc. Or, stabilirea în privinţa aceleiaşi situaţii premisă a unor consecinţe juridice diferite, care se
exclud reciproc, relevă o contradicţie în concepția legiuitorului şi nu poate fi acceptată.
65. Prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, par.100, Curtea a statuat
că, „potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei
situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a buneicredinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi
a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă
rigoare […]”. Raportând cele de mai sus la ipoteza fluctuaţiei de curs valutar, Curtea constată că este
îndeplinită condiţia obiectivă a intervenirii situaţiei neprevăzute atât timp cât fluctuația de curs valutar
are o anumită consistenţă valorică şi persistenţă temporală. În privinţa condiţiilor subiective, Curtea
reţine că, atât timp cât debitorul nu a provocat el însuşi situaţia obiectivă reţinută sau nu a avut intenţia
expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit,
înseamnă că în situaţia dată există impreviziune. Prin urmare, Curtea constată că diferenţele de curs
valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului şi întinderii în timp, pot constitui, în sine, o
situaţie de impreviziune, pentru că la momentul contractării creditului, deşi părţile au avut în vedere o
anumită fluctuaţie valutară inerentă oricărui contract convenit în monedă străină, nu se poate afirma cu
drept temei că riscul astfel acceptat a depăşit ceea ce este rezonabil. Totodată, Curtea reiterează faptul
că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului,
impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală şi nu una personală, ce transcende cadrului strict
contractual.
66. Examinând articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.a)] din lege, Curtea reţine
că valorificarea prin lege, ca situaţie de impreviziune, a diferenţelor de curs valutar reprezintă o ingerinţă
a statului în contractul de credit convenit, ingerinţă care vizează, în ipoteza particulară a Legii
nr.77/2016, dreptul de proprietate al creditorului, în condiţiile în care acesta beneficiază de un bun a
cărui protecţie intră în sfera dreptului de proprietate. Pentru justificarea ingerinţei realizate, Curtea va
efectua testul de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr.266 din 21 mai
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.443 din 19 iulie 2013, Decizia nr.390 din 2
iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532 din 17 iulie 2014, Decizia nr.462
din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.775 din 24 octombrie
2014, sau Decizia nr.686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.68 din 27 ianuarie 2015, paragraful 33). Astfel, măsura criticată, şi anume considerarea diferenţei de
curs valutar din cadrul contractului de credit ca intrând în sfera impreviziunii, are un scop legitim, întrucât
vizează echilibrarea prestaţiilor părţilor şi restabilirea utilităţii sociale a contractului de credit. Soluţia
legislativă analizată are un caracter adecvat, întrucât poate duce in abstracto la îndeplinirea scopului
legitim urmărit, este necesară pentru a crea un cadru legal unitar în ceea ce priveşte determinarea
sferei impreviziunii şi aplicarea sa în mod unitar tuturor categoriilor de persoane subsumate ipotezei
legii, însă, din perspectiva cuantumului de 20% a fluctuației de curs valutar, prin raportare la data
contractării creditului, nu respectă justul echilibru între interesele individuale concurente, şi anume între
interesul creditorului şi cel al debitorului. Astfel cum s-a arătat, riscul valutar al unui contract încheiat în
monedă străină face parte din obiectul principal al contractului de credit, iar câştigul realizat este un
bun ocrotit de dispoziţiile art.44 din Constituţie. Curtea, prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016,
anterior referită, par.128, a statuat că dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio
limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea
14
dreptului de proprietate. Prin urmare, legiuitorului îi revine sarcina de a găsi acel punct în care relaţia
de echilibru contractual între cele două interese concurente individuale este rupt, în defavoarea
debitorului, pentru că numai din acel punct nu se pune în discuţie o limitare a dreptului de proprietate
al creditorului, în schimb, are loc o afectare a dreptului de proprietate al debitorului. Din perspectiva
riscului valutar, determinarea punctului în care justul echilibru între cele două interese concurente se
rupe trebuie să valorifice atât o componentă valorică, cât şi una temporală. Este adevărat că o fluctuaţie
majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă
ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o
dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase
în sarcina uneia dintre părţile contractante. Or, textul de lege analizat, pe de o parte, nu reglementează
nimic în privinţa persistenţei în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu,
ireversibil, iar, pe de altă parte, condiţionează atragerea impreviziunii de o fluctuaţie de curs de 20% în
raport cu data contractării creditului, ceea ce, din perspectiva cuantumului fluctuației, nu se poate
subsuma riscului supraadăugat. Astfel, soluţia legislativă preconizată nu se circumscrie condiţiilor
antereferite, din moment ce valorifică numai o fluctuaţie moderată a monedei creditului. Cele arătate
mai sus sunt valabile şi viceversa atunci când din cauza fluctuaţiei monetare echilibrul contractual este
rupt în defavoarea creditorului, însă, această ipoteză nu ţine de obiectul Legii nr.77/2016, ci al
impreviziunii reglementate în mod generic în Codul civil.
67. Astfel, Curtea reţine că reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care
valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%,
nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art.44 din Constituţie
şi, implicit, ale art.147 alin.(4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale
referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr.623 din
25 octombrie 2016.
68. Totodată, Curtea constată că norma legală analizată are şi deficienţe redacţionale,
întrucât nu stabileşte moneda de referinţă în raport cu care se calculează fluctuaţia de 20% a cursului
monedei contractului de credit, respectiv moneda naţională. Din această perspectivă, se încalcă art.1
alin.(5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii şi de securitate juridică.
(3.2.2.2.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct.2 [cu referire la art.4
alin.(11) lit.b)] din lege
69. În cuprinsul articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.b)] din lege, legiuitorul
califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a
depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de Banca Naţională a României
(B.N.R.).
70. Curtea reţine că, potrivit art.19 din Regulamentul Băncii Naţionale a României
nr.17/2012 privind unele condiţii de creditare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855
din 18 decembrie 2012, s-a stabilit că „La acordarea unui credit, nivelul maxim al gradului total de
îndatorare stabilit potrivit art.12 alin.(1) lit.f) nu poate depăşi 40%”. Art.12 alin.(1) lit.f) din acelaşi
regulament prevede că „(1) Pentru scopul prezentului regulament, împrumutătorii stabilesc în cadrul
reglementărilor proprii, în concordanţă cu profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele: f)
nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora,
diferenţiate pe categoriile de clientelă, pe destinaţia creditului (de exemplu, credit de consum, credit
pentru investiţii imobiliare), pe tipul creditului (defalcat în funcţie de moneda de exprimare sau, după
caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului şi
de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea
garanţiei)”.
71. Textul criticat nu reflectă o situaţie de impreviziune, întrucât scăderea sau creşterea
gradului de îndatorare a debitorului, în raport cu cele 40% din veniturile nete lunare luate în considerare,
poate reprezenta o fluctuaţie normală în condiţiile intervenirii unor diverse situaţii obişnuite în privinţa
cuantumului venitului debitorului pe parcursul executării contractului de credit. Se poate întâmpla ca pe
parcursul derulării contractului de credit, obligaţiile lunare totale de plată decurgând din acesta să
depăşească procentual nivelul maxim de îndatorare existent la momentul contractării creditului, dar fără
ca o asemenea situaţie să reflecte o impreviziune în executarea contractului. Curtea are în vedere, în
acest sens, scăderea, pe parcursul executării contractului de credit, a veniturilor debitorului, indiferent
din ce motive, în raport cu data încheierii acestuia, caz în care este posibil ca gradul de îndatorare în
raport cu veniturile mai mici să fie mai mare. Mai mult, având în vedere redactarea textului analizat,
lipsa veniturilor debitorului duce automat la îndeplinirea condiţiei de impreviziune nou-reglementate,
fără ca în sine o asemenea situaţie [șomaj, lipsa locului de muncă] să denote o impreviziune. De
asemenea, având în vedere intervalul de timp considerabil pe care este încheiat contractul de credit,
pe parcursul executării contractului, chiar în condiţiile unui venit constant celui avut la încheierea
15
contractului, B.N.R. poate reduce semnificativ gradul de îndatorare, şi atunci automat ar exista
impreviziune în condiţiile noii reglementări. Totodată, la fel de bine se poate întâmpla ca debitorul să
mai încheie în mod succesiv şi alte contracte de credit şi astfel să depăşească gradul de îndatorare
maxim existent la data încheierii primului, al celui de-al doilea contract etc.
72. Având în vedere o asemenea ipoteză normativă a textului criticat, se poate ajunge în
situaţia în care de la o lună la alta să existe un „dezechilibru contractual semnificativ”, deşi, în realitate,
dezechilibrul nu este unul contractual, ci unul datorat unor circumstanţe de natură personală ale
debitorului. Or, o circumstanţă cu caracter personal nu se poate converti într-o tensiune
intracontractuală. Impreviziunea este determinată de acţiunea unui element exterior - de o anumită
consistenţă, dar şi persistenţă în timp, căruia părţile nu îi pot rezista - asupra unei prevederi
contractuale, ce duce la o dezechilibrare continuă, şi nu momentană, a prestaţiilor dintre părţile
contractului de credit.
73. În aceste condiţii, Curtea constată că, în cursul executării contractului de credit,
depăşirea gradului maxim de îndatorare existent la momentul încheierii acestuia se poate realiza fie
prin întrunirea unor factori obiectivi, determinaţi de scăderea ulterioară a veniturilor persoanei sau
scăderea pragului gradului de îndatorare, fie chiar prin fapta debitorului, care încheie succesiv mai
multe contracte.
74. Prin urmare, Curtea observă că măsura analizată, respectiv valorizarea gradului de
îndatorare drept impreviziune, constituie o ingerinţă etatică în dreptul de proprietate al creditorului. În
această fază a analizei se pune problema scopului legitim urmărit prin această măsură. Cu privire la
analiza acestui element component al testului de proporţionalitate, Curtea reţine că scopul urmărit nu
este cel proclamat/ dorit de autorul iniţiativei legislative/ amendamentului, ci cel care transpare din
analiza conţinutului normativ al textului. Prin urmare, spre deosebire de scopul pentru care a fost
adoptat articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.a)] din lege, textul analizat nu are un scop
legitim, pentru că nu urmăreşte identificarea şi remedierea unui dezechilibru contractual, ci mută riscul
contractului de credit în mod semnificativ şi inacceptabil în sarcina creditorului, ceea ce duce la o privare
de proprietate a creditorului, determinată de gradul de îndatorare al debitorului, raportat la cel maxim
stabilit de B.N.R. . Mai mult, reperul fixat de legiuitor, şi anume gradul maxim de îndatorare, este un
element ce nu are legătură cu onerozitatea excesivă a obligaţiilor rezultate din contractul de credit/ cu
dezechilibrarea prestaţiilor părţilor, ci cu raportul de îndatorare a debitorului faţă de cel maxim stabilit
de B.N.R.. Este un element care nu influenţează echilibrul contractual, ci este un indicator cu rol
esenţialmente preventiv pentru acordarea creditelor. Creşterea/ scăderea ratei pentru a putea atrage
impreviziunea trebuie să se raporteze la mecanismul contractual care determină, direct sau indirect,
această fluctuaţie, şi nu la gradul de îndatorare maxim stabilit de B.N.R.. Rezultă că scopul urmărit este
convertirea, cu un anume grad de abatere, a unei norme prudenţiale aplicabile la încheierea de credit
contractului într-un caz de impreviziune ce poate fi valorificată pe toată perioada de executare a
acestuia. Însă, astfel cum s-a arătat, o greşită determinare/ individualizare a cazurilor impreviziunii şi
considerarea drept impreviziune a depăşirii gradului de îndatorare a debitorului într-un anume cuantum
faţă de cel maxim fixat de B.N.R. reflectă, pe de o parte, o translare a riscurilor contractului în sarcina
creditorului, iar, pe de altă parte, determină o afectare a dreptului de proprietate al creditorului, direct
proporţională cu situaţia extracontractuală în care se află debitorul.
75. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că măsura criticată încalcă art.44 din
Constituţie şi, implicit, art.147 alin.(4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare
la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr.623 din 25
octombrie 2016.
76. Totodată, având în vedere caracterul foarte larg de formulare a textului, Curtea observă
că depăşirea gradului de îndatorare cu 20% nu se raportează nici explicit şi nici implicit la nivelul
veniturilor de la data contractării creditului sau de la o dată ulterioară. Prin urmare, Curtea reţine că se
încalcă art.1 alin.(5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii şi de securitate juridică.
(3.2.2.3.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct.2 [cu referire la art.4
alin.(11) lit.c)] din lege
77. În cuprinsul articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.c)] din lege legiuitorul
califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care debitorul a fost executat silit prin
vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă.
78. Cu privire la stabilirea sferei de cuprindere a textului analizat, Curtea observă că, în
situaţia în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă, acesta
nu mai are niciun interes să solicite constatarea stării de impreviziune, pentru că, pare că pe această
cale debitul a fost stins. Prin urmare, textul analizat are sens numai în condiţiile în care a mai rămas un
rest de executat din contractul de credit, după ce bunul imobil a fost executat silit, caz în care, însă, se
suprapune cu ipoteza normativă a art.8 alin.(5) teza a doua din lege, care prevede, de asemenea, că
16
se subsumează impreviziunii situaţia în care faţă de debitor s-a derulat şi finalizat o procedură de
executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă
executarea.
79. Sub aspectul cerinţelor de calitate a legii, Curtea constată că niciuna dintre cele două
reglementări nu specifică dacă bunul imobil supus executării silite este cel ipotecat, care are destinaţia
de locuinţă, sau un alt imobil, în condițiile în care legea de bază reglementează darea în plată a
imobilului ipotecat având destinaţia de locuinţă [art.3 şi art.4 alin.(1) lit.c) din Legea nr.77/2016]. Chiar
acceptând că imobilul cu destinaţia de locuinţă este cel ipotecat, Curtea observă că creditul contractat
poate fi garantat, pe lângă imobilul cu destinaţia de locuinţă, şi cu alte imobile, astfel că textul analizat
pare că stabileşte situaţia de impreviziune în funcţie de opţiunea creditorului de stabilire a ordinii
vânzării bunurilor imobile ipotecate în cadrul executării silite. Astfel, dacă ipoteca vizează atât un imobil
cu destinaţia de locuinţă, cât şi un alt imobil, pare că, dacă creditorul valorifică în cadrul procedurii
execuţionale primul imobil, înseamnă că debitorul poate invoca, imediat după vânzarea acestuia,
impreviziunea, ceea ce are drept consecinţă imposibilitatea valorificării celuilalt bun imobil ipotecat;
dacă, în schimb, valorifică mai întâi celălalt bun imobil prin executare silită, de abia după vânzarea
imobilului cu destinaţia de locuinţă apare impreviziunea. Sau poate intenţia legiuitorului a fost aceea de
a lăsa creditorul să se îndestuleze din toate bunurile imobile ipotecate, cu condiţia ca ultimul valorificat
să fie cel cu destinaţie de locuinţă, şi numai în acest caz, dacă a mai rămas un rest de executat, să se
considere că a intervenit impreviziunea.
80. Prin urmare, Curtea reţine că o asemenea reglementare a articolului unic pct.2 [cu
referire la art.4 alin.(11) lit.c)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din lege, pe de o parte, nu
se încadrează în concepţia de bază a Legii nr.77/2016, iar, pe de altă parte, nu este clară, precisă şi
previzibilă, drept care încalcă art.1 alin.(5) din Constituţie, în componenta sa de calitate a legii.
81. Cu privire la fondul problemei, şi acceptând faptul că bunul imobil supus executării silite
este cel ipotecat, Curtea reţine că articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.c)] din lege trebuie,
de asemenea, analizat împreună cu articolul unic pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din lege.
Prezumţia legală absolută instituită implicit şi explicit prin cele două texte vizează debitorul împotriva
căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de
locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a
vânzării realizate. Se constată că nici situaţia în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea
imobilului ipotecat cu destinaţia de locuinţă nu poate fi calificată tale quale drept o situaţie de
impreviziune. O asemenea prevedere permite unui debitor să nu îşi plătească obligaţiile lunare totale
de plată decurgând din contractul/ contractele de credit şi, în consecinţă, indiferent de motivele pentru
care nu îşi îndeplinește aceste obligaţii, contractul de credit respectiv să fie considerat, în momentul în
care bunul imobil cu destinaţia de locuinţă este vândut prin licitaţie publică de către creditor, ca fiind
afectat de impreviziune. Or, nu acestea sunt rolul şi raţiunea impreviziunii.
82. Astfel cum s-a arătat, impreviziunea intervine ca urmare a dezechilibrării semnificative
a prestațiilor rezultate din contractul de credit, şi nu din faptul că bunul imobil ipotecat a fost vândut în
cadrul unei proceduri de executare silită. Acesta din urmă poate fi efectul unei situaţii neprevăzute de
debitor, apărute şi în raport cu care debitorul nu a mai putut face faţă, dar în nici un caz impreviziunea
în sine.
83. În jurisprudenţa sa [Decizia nr.95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.656 din 9 august 2017, par.47 şi 48], Curtea a statuat că „în privinţa bunurilor
imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei
judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că
datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent
garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit.
Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în
executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut
loc, precum şi, după caz, şi sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la
data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune
juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca,
definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani
împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent
unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat.
Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art.44 din Constituţie, în măsura în care acesta
este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii”.
84. Prin urmare, nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie
situaţia de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestaţiile
părţilor şi a dus, eventual, la finalitatea antereferită [„impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în
17
funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea
prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu
putea fi prevăzută”, par.48]. Impreviziunea nu este o problemă de natură socială care să stingă debitul
rămas de plată în urma vânzării la licitaţie publică a imobilului ipotecat, având destinaţia de locuinţă, ci
una de natură contractuală, care apare ca urmare a unor evenimente exterioare, necontrolate şi
neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia.
85. Curtea reţine că atât executarea silită a bunului imobil ipotecat, cât şi vânzarea la
licitaţie publică a acestuia se pot datora fie unor situaţii de impreviziune intervenite, fie unor situaţii
obişnuite, inerente derulării unui contract de credit [spre exemplu, neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei
de restituire a împrumutului contractat]. Este de observat că, în jurisprudenţa sa [Decizia nr.623 din 25
octombrie 2016 sau Decizia nr.95 din 28 februarie 2017, antereferite], Curtea a statuat că stingerea
debitului rămas neexecutat ca urmare a vânzării imobilului ipotecat poate interveni în condiţiile
impreviziunii, şi nu pur şi simplu pentru că bunul imobil respectiv a făcut obiectul unei proceduri
execuţionale.
86. Astfel, executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta
consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; or, norma juridică analizată identifică
executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce duce la o
afectare a patrimoniului creditorului şi o reaşezare a valorii creanţei acestuia.
87. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată
al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta
a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie
una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă
într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu
consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta,
în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică
executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală,
fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune.
88. De asemenea, Curtea reţine că, pentru a nu se ajunge la impreviziune, creditorul este
descurajat în a-şi valorifica obiectul ipotecii, astfel că îşi va amâna pe cât posibil vânzarea la licitaţie
publică a bunului imobil în cauză, ceea ce poate duce la o lungă perioadă de incertitudine juridică şi la
amânarea executării silite a contractului de credit.
89. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că măsura criticată încalcă art.44 din
Constituţie şi, implicit, art.147 alin.(4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare
la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia
Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016. Totodată, Curtea reţine şi încălcarea art.1 alin.(5)
din Constituţie privind securitatea juridică.
(3.2.2.4.) Critica de neconstituţionalitate referitoare la articolul unic pct.2 [cu referire la
art.4 alin.(11) lit.d)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din lege din lege
90. În cuprinsul articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) lit.d)] din lege legiuitorul
califică drept o situaţie de impreviziune contractuală „alte cazuri care relevă un dezechilibru
contractual”. Textul legal analizat stabileşte o prezumţie legală absolută de impreviziune, în ipoteza în
care s-a demonstrat un dezechilibru contractual.
91. În primul rând, Curtea observă că, potrivit textului legal analizat, prin declaraţia legii,
orice dezechilibru contractual devine caz de impreviziune. Reglementarea analizată asimilează
impreviziunii orice dezechilibru contractual, ştiut fiind faptul că un asemenea echilibru este unul relativ
fragil încă de la încheierea contractului de credit, ce cunoaşte fluctuaţii îndelungi pe durata executării
acestuia. Curtea constată, astfel, că situaţia premisă, prin generalitatea sa, este greşită, aceasta
necircumscriindu-se unei impreviziuni în sens juridic. Este adevărat că legiuitorul, în reglementarea
diverselor situaţii, are competenţa să utilizeze ficţiunile juridice şi să considere că un anumit fapt există/
este stabilit, deşi acesta nu există sau nu este stabilit. Dar tot atât de adevărat este şi faptul că legiuitorul
trebuie să fie precaut atunci când apelează la ficţiunile juridice pentru ca, astfel, să nu afecteze alte
drepturi sau libertăţi fundamentale. Însă modul de reglementare a textului analizat pune în discuţie
însuşi dreptul de proprietate privată şi libertatea economică, constituind un element inhibitor al acesteia.
Este de esenţa libertăţii contractuale ca părţile contractante să îşi asume riscuri în executarea
contractului de credit, iar aceste riscuri niciodată nu o să se găsească într-un echilibru perfect, ci vor
înclina fie în favoarea debitorului, fie în cea a creditorului. Or, echilibrul perfect/ matematic pe care
textual analizat îl acreditează în mod indirect nu este decât o iluzie în materia contractelor, astfel încât
graţie acestei ficţiuni juridice normativizate de legiuitor s-ar ajunge în situaţia ca toate contractele de
credit să fie în impreviziune, ceea ce denotă o încălcare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale [Decizia
18
nr.623 din 25 octombrie 2016, antereferită] şi ar duce la o bulversare fără precedent a relaţiilor
contractuale.
92. Din cele de mai sus, Curtea constată că folosirea ficţiunilor juridice trebuie realizată cu
respectarea principiului est modus in rebus pentru că, odată transformate în reguli de drept/ prezumţii
absolute, ca parte a arsenalului unui drept/ libertăţi fundamentale, pot afecta în mod iremediabil alte
drepturi şi libertăţi fundamentale cu care acestea au puncte de contact, tocmai pentru că ele nu permit
proba contrarie şi constituie o limitare implicită a acelor drepturi/ libertăţi fundamentale cu care vin în
contact. Pentru aceste considerente, Curtea reţine încălcarea prevederilor art.44, art.45 şi art.147
alin.(4) din Constituţie.
93. În al doilea rând, chiar dacă legiuitorul ar stabili că dezechilibrul contractual trebuie să
fie unul major, pentru a fi calificat drept impreviziune, aceasta ar putea reprezenta mai degrabă o
definiţie a impreviziunii, şi nu poate fi reglementată sub forma unei prezumţii. În caz contrar, s-ar ajunge
la situaţia în care, după demonstrarea dezechilibrului major, așadar, a impreviziunii contractuale,
acesteia să i se dea eficienţa tardivă a unei prezumţii absolute de impreviziune, ceea ce relevă în sine
o contradicţie sub aspect probator. Mai exact, spre exemplu, dacă indicele interbancar în raport cu care
se calculează dobânda creditului ar creşte într-un mod accelerat şi s-ar menţine la cote înalte pe o
perioadă de timp relevantă, cu consecinţa caracterului excesiv de oneros al contractului respectiv,
debitorul va trebui să demonstreze cele antereferite. Însă, în realitate, odată demonstrat caracterul
excesiv de oneros, în mod logic se ajunge la concluzia că există un caz de impreviziune. Or, norma
analizată stabileşte acelaşi lucru, şi anume că, după ce s-a demonstrat caracterul excesiv de oneros al
obligaţiei, se prezumă un caz de impreviziune, ceea ce se constituie într-o tehnică legislativă
defectuoasă.
94. În concluzie, Curtea constată că un element subiectiv, şi anume dezechilibrul
contractual, chiar semnificativ/ excesiv/ major, nu poate în sine constitui un reper pentru reglementarea
unei prezumţii legale, întrucât probarea dezechilibrului contractual semnificativ/ excesiv/ major
probează cazul de impreviziune şi face inutilă folosirea unei prezumţii pentru a proba în mod tardiv
acelaşi lucru. Se încalcă, astfel, cerinţele de calitate a legii prevăzute de art.1 alin.(5) din Constituţie.
95. În al treilea rând, Curtea constată că trimiterea pe care textul analizat o face la art.4
alin.(3) nu are sens, întrucât pare că un caz de impreviziune este stabilit drept impreviziune [textul s-ar
citi după cum urmează: „Se consideră întotdeauna că există impreviziune în alte cazuri care relevă un
dezechilibru contractual în sensul impreviziunii”]. Or, un termen juridic nu se poate defini prin el însuşi.
Curtea reţine, astfel, încălcarea cerinţelor de calitate a legii, prevăzute de art.1 alin.(5) din Constituţie.
96. Curtea mai reţine faptul că, dacă legiuitorul nu ar fi calificat dezechilibrul contractual ca
impreviziune, prin folosirea unei prezumţii legale absolute, şi ar fi lăsat-o la aprecierea instanţelor
judecătoreşti, textul analizat nu ar fi încălcat nicio prevedere constituţională, având în vedere că nu ar
fi adus nici un element novator faţă de cadrul juridic deja existent, în care numai instanţa judecătorească
decelează criteriile/ condiţiile impreviziunii.
(3.2.3.) Critica de neconstituţionalitate referitoare la articolul unic pct.2 [cu referire la
art.4 alin.(13)] şi pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3)] din lege
97. În ceea ce priveşte articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(13)] şi pct.3 [cu referire
la art.4 alin.(3)] din lege, Curtea constată că acestea reglementează, pe de o parte, obligaţia creditorului
de a dovedi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată şi, pe de altă parte,
prezumţiile legale absolute de impreviziune antereferite în favoarea debitorului, care formulează o
notificare.
98. Curtea reţine că, în forma actuală a Legii nr.77/2016, depunerea notificării atestă
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, sub condiţia respingerii contestaţiei/ necontestării acesteia. Cel
ce contestă notificarea formulată, şi anume creditorul, în faţa instanţelor judecătoreşti este dator să
dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
99. Articolul unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(13)] din lege nu încalcă art.21 alin.(3) din
Constituţie pentru că, prin exercitarea contestaţiei împotriva notificării depuse [art.5 şi 7 din Legea
nr.77/2016], creditorul este cel care, potrivit art.249 din Codul de procedură civilă, face o susţinere în
cursul procesului pe care, astfel, trebuie să o dovedească. Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.77/2016,
în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art.5, creditorul
poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege,
astfel încât este firesc ca acesta să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. În ceea ce
priveşte art 44 din Constituţie, Curtea nu poate reţine incidenţa acestuia în privinţa ipotezei normative
analizate.
100. Totodată, în condiţiile art.8 alin.(1) şi (5) din Legea nr.77/2016, în măsura în care
creditorul nu se conformează notificării depuse, debitorul poate cere instanţei judecătoreşti să pronunţe
o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar. Curtea
19
a statuat că, în ansamblul său, art.8 din Legea nr.77/2016 este constituţional în măsura în care instanţa
judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Totodată, prin Decizia nr.7 din
11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.175 din 5 martie 2019, privind
pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din
contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită
a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să
verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii”. Prin urmare, întrucât
notificarea debitorului, detaliind condiţiile de admisibilitate a cererii de dare în plată [art.5 alin.(1) din
Legea nr.77/2016], demonstrează întrunirea acestor condiţii, înseamnă că revine creditorului obligaţia
de a combate, pe cale judiciară, notificarea debitorului.
101. Astfel, atât în forma actuală a Legii nr.77/2016, cât şi în cea preconizată, creditorul este
cel ce trebuie să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a impreviziunii, având
în vedere că prin notificarea depusă într-o procedură pre-judiciară debitorul a indicat întrunirea
acestora, prin obligaţia de detaliere impusă de lege.
102. Totodată, Curtea reţine că articolul unic pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3)] din lege nu
încalcă art.21 alin.(3) din Constituţie, întrucât, în condiţiile reglementării unei prezumţii legale absolute/
relative de impreviziune, ea va fi invocată de subiectul de drept care poate justifica un interes în a
beneficia de aceasta [a se vedea condiţiile de exercitare a acţiunii civile prevăzute de art.32 alin.(1)
lit.d) din Codul de procedură civilă], respectiv, în cazul de faţă, de debitor. Având în vedere faptul că
toate prezumţiile legale de impreviziune au fost constatate ca fiind neconstituţionale, pentru diferite
motive, înseamnă că nu mai există o impreviziune prezumată în sensul art.4 alin.(3). În consecinţă,
acest text, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11)]
din lege, nu mai răspunde cerinţelor de calitate a legii, fiind contrar art.1 alin.(5) din Constituţie.
(3.2.4.) Critica de neconstituţionalitate cu referire la articolul unic pct.3 [cu referire la
art.4 alin.(4)] din lege
103. Curtea reţine că acest text contravine art.1 alin.(5) din Constituţie, întrucât nu se
încadrează în concepţia generală a modificărilor legislative operate. Astfel, în primul rând, textul criticat
stabilește că, atunci când instanţa judecătorească verifică condiţia de admisibilitate a notificării
referitoare la impreviziune, va da prevalenţă stării de criză a contractului. O asemenea exprimare este
echivocă şi nu are caracter dispozitiv. Potrivit art.38 alin.(1) din Legea nr.24/2000, „Textul articolelor
trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări”, iar art.36
alin.(1) din aceeaşi lege prevede că „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic
specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a
regulilor gramaticale şi de ortografie”.
104. Destinatarul normei nu poate înţelege ceea ce a dorit legiuitorul să exprime prin
prevalenţa stării de criză a contractului. Este o figură de stil folosită în contextul analizei condiţiilor de
admisibilitate a notificării. Prin urmare, deşi instanţa are două posibilităţi, fie de a admite contestaţia, fie
de a o respinge, ea va trebui să constate şi criza contractului. Eventual, criza acestuia se poate constata
în condiţiile respingerii contestaţiei, dar tot nu se cunoaşte cum/ în ce modalitate se va da prevalență
crizei contractului. O asemenea sintagmă este improprie a fi utilizată într-o normă juridică ce se
caracterizează prin reglementări dispozitive.
105. În al doilea rând, o inconsecvenţă terminologică vizează sintagma „prezumţia de
dezechilibru”. Astfel cum s-a arătat, orice prezumţie legală de impreviziune trebuie să reflecte un
dezechilibru contractual semnificativ/ vădit/ major şi o persistenţă în timp a acestuia. Prin urmare, cel
care consideră că au fost întrunite condiţiile unei prezumţii legale, o va invoca cu indicarea stării de fapt
existente care atestă/ demonstrează dezechilibrul contractual semnificativ/ vădit/ major şi o persistenţă
în timp a acestuia şi justifică aplicarea prezumţiei respective şi a consecinţelor acesteia.
106. Prin urmare, prezumţia legală nu este de dezechilibru, ci de impreviziune, în cazul în
care legiuitorul stabileşte că un anumit dezechilibru contractual semnificativ/ vădit/ major şi o persistenţă
în timp a acestuia reprezintă caz de impreviziune.
107. Totodată, exprimarea în sensul că, în verificarea condiţiei de admisibilitate privind
impreviziunea, se va da prevalenţă prezumţiei de dezechilibru, reprezintă un nonsens lingvistic şi juridic.
Trimiterea la art.4 alin.(3) atât din cuprinsul art.4 alin.(11) lit.d), cât şi din cel al art.4 alin.(4), nu are nici
un sens pentru că cel mult art.4 alin.(3) exprimă ideea de prezumţie legală de impreviziune, şi nu de
prezumţie de dezechilibru sau de dezechilibru contractual. Textul analizat stabileşte categorii diferite
de prezumţii legale, pe când, în realitate, legea preconizată aduce în discuţie ideea de prezumţie legală
de impreviziune, şi nu de prezumţie de dezechilibru sau de dezechilibru contractual. Curtea constată,
astfel, că stilul confuz şi dezordonat de reglementare face ca articolul unic pct.3 [cu referire la art.4
20
alin.(4)] din lege să nu respecte condiţiile de calitate a legii şi să fie astfel contrar art.1 alin.(5) din
Constituţie.
(3.2.5.) Critica de neconstituţionalitate cu referire la articolul unic pct.6 [cu referire la
art.7 alin.(11)] din lege
108. Curtea constată că articolul unic pct.6 [cu referire la art.7 alin.(11)] din lege este contrar
art.1 alin.(5) şi art.21 din Constituţie, pentru că nu se poate concilia obligaţia formulării unei propuneri
de restabilire a utilităţii contractului, în toate cazurile în care a fost depusă notificarea, cu posibilitatea
de a formula contestaţie, din moment ce termenele nu sunt corelate.
109. Coroborând articolul unic pct.4 [cu referire la art.5 alin.(3)] şi pct.6 [cu referire la art.7
alin.(11)] din lege, rezultă că, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui
notar public, consumatorul transmite creditorului o notificare prin care îl informează că a decis să îi
transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul
de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, iar prima zi de convocare pentru
discutarea notificării de dare în plată trebuie stabilită la un termen mai mare de 30 de zile libere, dar nu
mai lung de 90 de zile. Ulterior primirii notificării, dar anterior depunerii contestaţiei, creditorul trebuie
să adreseze debitorului în mod obligatoriu o propunere prin care să încerce restabilirea utilităţii sociale
a contractului de credit. Este de observat că contestaţia se depune în termen de 10 zile de la primirea
notificării. Prin urmare, fie propunerea este una formală, adresată prin poştă debitorului, fără a se mai
aştepta un răspuns din partea acestuia, pentru că se riscă pierderea termenului de depunere a
contestaţiei, fie, dacă se aşteaptă un răspuns sau propunerea este făcută în prima zi de convocare
stabilită prin notificare, înseamnă că termenul de contestaţie este pierdut.
110. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că nu există o corelare şi o succesiune
logică a termenelor procedurale, în condiţiile noilor obligaţii stabilite în sarcina contractanţilor, astfel că
textul analizat încalcă art.1 alin.(5) şi art.21 alin.(3) din Constituţie.
(3.2.6.) Cu referire la articolul unic pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4)] din lege
111. Cu privire la criticile aduse articolului unic pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4) teza întâi]
din lege, Curtea constată că acestea nu sunt noi faţă de cele la care Curtea Constituţională a răspuns
deja în precedent. Astfel, se menţin cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale de până acum,
şi anume considerentele de principiu reţinute în Decizia nr.95 din 28 februarie 2017, par.37-43, prin
care Curtea a stabilit că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art.1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care
face obiectul contractului de credit, intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte
un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti
sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea
întemeiată pe art.969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie
conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale contractuale iminente.
În continuare, Curtea a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just
raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea a reţinut
că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul
legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere.
Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de
consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De
asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina
competenţă constituţională, în temeiul art.15 alin.(1), art.44 alin.(1) şi art.61 alin.(1) din Legea
fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când
în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de
impreviziune. Curtea a observat că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la
îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce
trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului,
aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea
creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească
admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este
cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa
de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării
silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente
contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de
realităţile socio-economice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere,
precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării
procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia
profesionist-consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De
21
aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în
contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării
unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează
problema litigioasă dintre părţi. În continuare, Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just
raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe
de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unui largi sfere de persoane
care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii
lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă
parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de
credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din
prevederile art.61 alin.(1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat
(contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând,
cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului,
risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi
noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de
bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub
aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, a plecat de la
premisa axiomatică a art.57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică,
formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă
care guvernează materia contractelor civile. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care
instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în
temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având
dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reauacredinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art.5 din Legea nr.77/2016.
În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural
reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute
în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu,
cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul
proprietăţii private.Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr.77/2016, în interpretarea obligatorie
data acestora prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către
creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii
obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă
şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii
că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea
debitorilor, a prerogativei prevăzute de art.5 alin.(1), coroborat cu art.5 alin.(3) şi art.7 alin.(4) din Legea
nr.77/2016.
112. Cele statuate în decizia menţiontă îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.
113. Cu privire la articolul unic pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4) teza a doua] din lege, Curtea
constată că acest text este unul precizator, fără ca ipoteza sa normativă să dubleze art.7 alin.(4) teza
întâi din lege. De altfel, şi autorii sesizării deduc redundanţa textului prin prisma faptului că suspendarea
executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută chiar de art.7 alin.(4) din Legii nr.77/2016, forma
în vigoare. Prin urmare, articolul unic pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4) teza a doua] din lege nu încalcă
art.1 alin.(5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii.
(3.2.7.) Critica de neconstituţionalitate cu referire la articolul unic pct.8 [cu referire la
art.7 alin.(51)] din lege
114. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct.8 [cu referire la
art.7 alin.(51)] din lege, Curtea constată că acesta valorifică în mod defectuos un considerent al Deciziei
Curţii Constituţionale nr.95 din 28 februarie 2017, antereferită par.41, conform căruia „în condiţiile în
care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate
în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având
dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reauacredinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art.5 din Legea
nr.77/2016”. Textul criticat nu distinge între admiterea şi respingerea contestației, însă acesta trebuie
interpretat, pentru a produce efecte juridice, în sensul că ar viza numai situaţia admiterii contestaţiei
creditorului, iar în acest caz, textul este contrar atât art.44 din Constituţie, cât şi deciziei antereferite a
Curţii Constituționale, pentru că în situaţia admiterii contestaţiei şi a bunei-credinţe a debitorului, rata
[compusă din principal şi dobândă], fiind un bun protejat de art.44 din Constituţie, în mod logic va putea
fi întotdeauna pretinsă de creditor, dar nu şi penalităţile, sub forma daunelor-interese, care ar rezulta
din parcurgerea procedurii Legii nr.77/2016, în condiţiile în care plata principalului şi a dobânzii aferente
creditului erau suspendate, în temeiul art.5 alin.(3) şi art.7 alin.(4) din Legea nr.77/2016. Totodată, în
22
situaţia admiterii contestaţiei şi a demonstrării relei-credinţe a debitorului, atât rata [compusă din
principal şi dobândă], cât şi penalităţile, sub forma daunelor-interese care s-ar datora parcurgerii
procedurii Legii nr.77/2016, vor putea fi pretinse de creditor.
115. Astfel, în situaţia admiterii contestaţiei, rata [compusă din principal şi dobândă] se
plăteşte indiferent că debitorul este de bună/ rea-credinţă; în schimb, daunele-interese [sub forma
daunelor moratorii] care s-ar datora parcurgerii procedurii Legii nr.77/2016 vor putea fi pretinse numai
în condiţiile relei-credinţe a debitorului. Desigur, daunele-interese [sub forma daunelor moratorii], care
nu au legătură cu parcurgerea Legii nr.77/2016, pot fi pretinse în acord cu prevederile contractului de
credit.
116. Or, textul criticat, astfel cum este formulat, afectează dreptul de proprietate al
creditorului, care, deşi a câştigat procesul, prin admiterea contestaţiei sale, în condiţiile în care debitorul
a fost de bună-credinţă, nu va mai putea pretinde debitul rămas de plată şi dobânzile contractuale
aferente, aceste două elemente subsumându-se noţiunii de bun. Curtea constată astfel că textul legal
criticat încalcă art.44 şi art.147 alin.(4) din Constituţie.
117. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4) din
Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992,
cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile articolului unic
pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11)], pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) şi (4)], pct.6 [cu referire la art.7
alin.(11)], pct.8 [cu referire la art.7 alin.(51)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din Legea
pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale.
2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile
articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(13)] şi pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4)] din Legea pentru
modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 6 noiembrie 2019.

Sursa: CCR.ro

Taguri: lege darea in plata  Curtea Constitutionala  darea in plata  

Comentarii



Adauga un comentariu
Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:

Turing Number

Tastati codul din imagine (doar cifre)  



Adauga un comentariu folosind contul de Facebook

Alte stiri din categoria: Legislatie



Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea si combaterea spalarii banilor si finantarii terorismului

Lege nr. 129 din 11.iul.2019
Monitorul Oficial, Partea I 589 18.iul.2019
Intrare în vigoare la 21.iul.2019 Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative Parlamentul României adoptă prezenta lege. CAPITOLUL I
Dispoziţii generale SECŢIUNEA 1
Sistemul naţional de prevenire şi combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului Art. 1. - (1) Prezenta lege instituie cadrul naţional de prevenire şi combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului, care include, fără a se limita la acestea, următoarele categorii de autorităţi şi instituţii: detalii

Legea nr. 210/2019 privind activitatea de emitere de moneda electronica

Lege nr. 210 din 8.noi.2019
Monitorul Oficial, Partea I 914 13.noi.2019
Intrare în vigoare la 13.dec.2019 Legea nr. 210/2019 privind activitatea de emitere de monedă electronică Parlamentul României adoptă prezenta lege.  CAPITOLUL I
  Obiect, domeniu de aplicare şi definiţii      Art. 1. - Prezenta lege reglementează condiţiile de acces la activitatea de emitere de monedă electronică şi de desfăşurare a acestei activităţi, condiţiile de desfăşurare a activităţii de detalii

Patru noi proiecte de lege pentru protectia consumatorilor privind plafonarea dobanzilor la credite, executarile silite, cesiunea si conversia in lei a creditelor in valuta, depuse de cuplul Zamfir/Piperea la Senat

Senatorul Zamfir Daniel-Catalin, fost senator PNL si ALDE, trecut recent la PSD, a depus la Senat patru noi proiecte de lege privind protectia consumatorilor, care vizeaza plafonarea dobanzilor la credite, conversia in lei a creditelor in valuta, executarile silite si cesiunile de creante, dupa detalii

OUG 51 din 1997 actualizata privind operatiunile de leasing

ORDONANŢĂ nr. 51 din 28 august 1997 (**republicată**)(*actualizată*) privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (actualizată până la data de 17 decembrie 2009*) EMITENT  GUVERNUL -----------
**) Republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o noua numerotare. Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 30 august 1997 şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, detalii

Ultimele Comentarii