BANCI | Opinie

Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul BNR, isi prezinta lucrarea Capitalul in Romania postcomunista

Trimite stirea unui prieten
Nume *
E-mail *
E-mail prieten *
Mesaj
Cod validare * Turing Number
Tastati codul din imagine (doar cifre)
195.154.184.126

Autor: Bancherul.ro
2019-01-29 14:10

Alocuțiune în cadrul evenimentului Asociației Generale a Economiştilor din România

Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul BNR

Alocuțiunea a fost prezentată cu prilejul primirii din partea Asociației Generale a Economiştilor din România (AGER) a Diplomei de excelență și a Distincției Cercetătorul științific al anului 2018 pentru activitatea originală de analiză a consecințelor trecerii la economia de piață realizată în lucrarea CAPITALUL ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ (1), prima sinteză de autor relevantă a proceselor transformaționale în ultimele trei decenii

Domnule Președinte al Asociației Generale a Economiştilor din România, distinsă audiență,

Doresc, în primul rând, să-mi exprim întreaga gratitudine față de conducerea Asociației Generale a Economiştilor din România (AGER) pentru decizia de a-mi acorda acest foarte onorant premiu.

Apoi este legitimă întrebarea privind motivația alegerii drept subiect al lucrării a capitalului și nu a altuia, poate mai atractiv la prima vedere. Opțiunea este dată de faptul că, încă din zorii modernității, la începutul secolului al XIX-lea, avocatul Benjamin Constant, deputat în Parlamentul Francez al acelor vremuri afirma că „democraţia actuală, spre deosebire de cea antică fondată pe sclavie şi războaie perpetue, se bazează pe capital”. La rândul său, capitalismul, așa cum arăta ulterior Fernand Braudel, nu putea exista fără capitaliști, care anterior și-au format și acumulat capitalul.

Am considerat totodată că acest demers științific este util, constatând manifestarea unui deficit de informații și, pe acest fond, de analiză cu privire la rezultatele economico-sociale ale tranziției în România, inclusiv din perspectiva comparației cu situația din alte țări foste comuniste. În acest sens, profesorul Aslund menționa că s-a scris mai mult despre ce trebuia să facem în tranziție decât despre ce s-a făcut și rezultatele acțiunilor respective. În același timp, pornind de la constatarea că în spațiul public românesc s-a vorbit aproape exclusiv despre indicatorii fundamentali macroeconomici, reprezentați de produsul intern brut, rata inflației, deficitul bugetar și deficitul extern, am apreciat necesară analiza aspectelor structurale și calitative ale economiei, iar în cadrul acestora a indicatorilor privind capitalul, arieratele, pierderile financiare și disparitățile accentuate în distribuția veniturilor cetățenilor, parametri a căror evoluție influențează semnificativ sustenabilitatea stabilității macroeconomice.

Când examinăm capitalul, consider că este util de efectuat delimitarea între noțiunile de bani, finanțe și capital, care, în vorbirea curentă, uneori, sunt folosite în mod interșanjabil. Astfel, în timp ce banii reprezintă mijlocul general acceptat pentru plata mărfurilor, serviciilor și a datoriilor, îndeplinind concomitent funcția de etalon al valorii pentru bunurile economice și de mijloc de tezaurizare datorită capacității lor de a păstra valoarea timp îndelungat, finanțele exprimă un transfer de resurse bănești, fără echivalent și cu titlu nerambursabil, la bugetul general consolidat al statului în vederea furnizării de bunuri și servicii publice către cetățeni. Spre deosebire de aceste două noțiuni, capitalul reprezintă „ansamblul bunurilor monetare și de altă natură, deținute de o întreprindere, în vederea obținerii unui venit”. Astfel, capitalul apare ca urmare a faptului că antreprenorul îşi transformă o parte din bani în capital al unei afaceri, dorind să obțină un venit mai mare decât cel oferit de alte forme de investire sau economisire. Prin această decizie, proprietarul firmei își angajează, cu riscurile aferente, resursele, pe termenul cel mai îndelungat (superior ca scadenţă datoriilor către diverşi creditori), cu sublinierea că banii investiți în capital se amortizează fie prin profiturile obținute anual, fie se recuperează total sau parțial prin vânzarea firmei sau în cazul falimentului.

Prin compararea definițiilor acestor noțiuni, putem afirma că în cadrul categoriei economice bani, capitalul reprezintă elementul cel mai dinamic, fiind, practic, fermentul activității economice creatoare de valoare adăugată. Dacă recurgem la o analogie din domeniul medical, cred că nu greșesc afirmând că banii pot fi considerați ca reprezentând “sângele” economiei, capitalul fiind elementul cel mai consistent și eficace al sângelui, respectiv “hemoglobina”.

Potrivit lui Peter Saunders (1995) investiţia în capital se realizează, în condiţiile societăţii capitaliste, având trei piloni de susţinere și anume: proprietatea privată, piaţa liberă pe care se stabilesc preţurile, precum şi profitul, repet profitul, ca obiectiv al acţiunii economice umane.

Capitalul, dincolo de conținutul economic menționat, are o puternică încărcătură politică, istorică, socială şi culturală.

Cercetarea științifică efectuată nu și-a propus să aibă un caracter exhaustiv, putând exista, desigur, și alte abordări. Personal, mi-am propus examinarea noțiunilor de capital, capitalist și capitalism, așa cum sunt definite în literatura economică, precum și a modului de concretizare a lor în funcționarea societăților dezvoltate occidentale comparativ cu situația acestui trinom în România. Doresc să subliniez că din analiza efectuată, am constatat diferențe, uneori semnificative, între conținutul teoriei și practicii din statele avansate privind concretizarea noțiunilor de capital, capitalist și capitalism și starea de fapt din țara noastră. Cauzele acestor discrepanțe sunt atât de ordin obiectiv, cât și subiectiv.

În plan obiectiv, pot fi menționate condițiile în care România a pornit transformarea istorică de ordin politic, economic și social de la comunism la capitalism. Trecerea timpului a reliefat faptul că, așa cum arată istoricii noștri, deși l-au învins pe Ceaușescu, românii au pierdut, în fapt, un război, respectiv Războiul Rece, despre care specialiștii afirmă că a fost mai costisitor decât o înfrângere într-un război convențional.

- Profesorul Aslund afirmă că la finele anului 1980, Occidentul, amenințat de criza economică, dorea reducerea la minimum a cheltuielilor publice aferente tranziţiei din statele foste comuniste, în condiţiile în care un Plan Marshall pentru Europa de Est nu a fost considerat niciodată o opţiune. Vest-europenii nu primeau cu bucurie imigraţia, din cauza propriului şomaj şi a naţionalismului, ei dorind să îşi ajute vecinii cei mai apropiaţi, în scopul dezvoltării lor economice, pentru a le convinge cetăţenii să stea acasă și, în același timp, doreau să păstreze la distanţă popoarele mai îndepărtate, prin reglementări stricte privind vizele. Autorul remarcă lipsa dezvoltării instituţionale internaţionale raportată la uriaşa schimbare politico economică produsă în 1989; astfel, în timp ce sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a generat crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, a instituţiilor de la Bretton Woods (FMI şi BIRD), a Planului Marshall şi a OCDE, încheierea Războiului Rece a condus numai la înfiinţarea Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, a cărei contribuţie ar fi fost mai utilă nu la finanțarea, în principal, unor proiecte de infrastructură publică, ci asociată programelor de ajustare ale FMI care, în prima parte a tranziţiei, au fost subfinanţate.

- La rândul său, Coșea susține că Occidentul dispunea de cel puțin trei alternative față de economiile în tranziție: i) să le transforme în piețe de desfacere; ii) să le transforme în locuri de producție a bunurilor de tehnologie medie cu costuri mici; iii) să le transforme într-un baraj de absorbție a atacului frontal pe care economia sud-asiatică se pregătește să-l declanșeze împotriva Pieței Comune. Evaluând situația de astăzi a economiei românești putem aprecia în care dintre cele trei categorii menționate ne situăm.

- Politologul american Brzezinski sublinia că Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost pregătit în mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a transformării fostelor sisteme de tip sovietic; prin urmare, a acţionat improvizând în mare grabă.

- De asemenea, David Lipton, Directorul General Adjunct al FMI, sublinia referindu-se la anii ‘90 că “În realitate, nici macroeconomia modernă şi nici istoricul FMI nu au oferit multe orientări în această tranziţie inedită; în general, expertiza FMI consta în sprijinirea statelor pentru depăşirea problemelor datoriei externe şi inflaţiei, dar nu avea experienţă în proiectarea şi aplicarea schimbărilor profunde necesare transformării economiilor de la sistemul comunist la capitalism”.

- În pofida acestor premise puțin favorabile, opțiunea firească a României a fost cea pentru democrația de tip occidental și economia de piață. Aceasta a presupus reforme economice rapide, constând în liberalizarea comerțului, a prețurilor, creșterea dobânzilor pentru reprimarea inflației, politici fiscal-bugetare și deficite de austeritate, privatizarea accelerată a societăților comerciale de stat și închiderea întreprinderilor neviabile. Pentru finanțarea deficitului valutar cronicizat în condițiile contracției puternice a producției naționale și a evoluției calitative a cererii interne, s-a apelat în mod constant la FMI și Banca Mondială, care, în schimbul ajustării economice interne prin reformele menționate, oferea asistență financiară pentru acoperirea parțială a dezechilibrului extern. Astfel, în perioada examinată, cuprinzând 26 de ani, respectiv între 1990 şi 2015, România a apelat la sprijinul FMI în 22 de ani. Rezultă că, în 85% din intervalul de timp menţionat, România a apelat la finanţările de la FMI şi, în completare, de la BIRD. În aceeaşi perioadă de timp, Bulgaria a utilizat finanțările de la IFI în 18 ani, Ungaria în 11 ani, Polonia în 7 ani, Slovacia în 5 ani din acest interval, iar Cehia în 4 ani, cu mențiunea că aceste ultime patru țări au solicitat asistenţă tehnică şi financiară numai în prima parte a tranziţiei, respectiv Cehia până în anul 1994, Slovacia până în 1995, iar Polonia până în 1996. Statele respective, care înregistrau la începutul anilor ’90 un sold ridicat al datoriei externe, au beneficiat de reduceri substanțiale ale acestora, concomitent cu fluxuri generoase de investiții străine directe, o bună experiență antreprenorială datorită unor regimuri comuniste mai permisive înainte de 1989, putând aplica astfel, dincolo de politicile de ajustare, și politici proprii de dezvoltare.

Între factorii subiectivi ai diferențelor dintre capitalismul în țările dezvoltate și cel din România, considerăm sugestiv să rememorăm că, în timp ce Nicolae Ceaușescu hotăra în 1981 plata integrală și în avans a datoriei publice externe, decizie care a creat mari nemulțumiri în rândul unor creditori influenți pe planul relațiilor internaționale, iar apoi anunța public renunțarea la calitatea de membru al FMI (în 1987) și la clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA (1988), Papa Ioan Paul al II lea îl avea ca oaspete la Vatican pe Jacques de Larosière, directorul general al FMI. Referitor la această întâlnire, de Larosière povestește următoarele: „după o perioadă de timp în care am expus situația țărilor celor mai sărace, Papa mi a spus, cu o sclipire în ochi: «putem vorbi, acum, despre Polonia?» Atunci am sintetizat mersul negocierilor dintre Polonia, ca membru al FMI, și instituția pe care o conduceam. Toată lumea cunoștea susținerea publică substanțială a Papei Ioan Paul al II lea pentru Lech Walesa și sindicatul «Solidaritatea» în vara anului 1980. Omul din fața mea a consacrat mult timp și eforturi pentru drumul țării sale spre democrație. Făcând aceasta, Papa a avut un rol decisiv în căderea Imperiului Sovietic” spune de Larosière.

- Astfel, în condițiile descrise mai sus, România a intrat, din punct de vedere al reformelor economice, pe un drum cu sens unic, ceea ce era pozitiv din perspectiva construirii noii societăți capitaliste, dar, în cadrul programelor cu FMI și BM, spațiul pentru politici interne de dezvoltare dorite de populație era extrem de redus, în balanța ajustare internă - finanțare externă predominând primul termen, țara găsindu-se, practic, folosind terminologia din sport, la capitolul figuri impuse.

- În acest context, începând cu anul 1990, în societate a început să se manifeste un paradox politic, economic și social profund, în sensul că populația vota reformele și promisiunile cuprinse în programele partidelor politice, dar, totodată, la fiecare ciclu electoral, respingea succesiv guvernările anterioare, din cauza deteriorării nivelului de trai. Rezultă că românii sancționau la fiecare patru ani efectele reformelor economice, dar nu și ideea de tranziție către lumea occidentală, această contradicție demonstrând insuficienta cunoaștere de către cetățeni a drumului care urma să fie parcurs de România spre democrația veritabilă și economia de piață funcțională, pe fondul unor mesaje deseori insuficient de clare, venite atât din partea partidelor politice, cât și a partenerilor externi ai țării.

- În esență, nemulțumirile populației proveneau din inconsistența manifestată între i) programele electorale ale partidelor politice, care conțineau promisiuni pentru o viață mai bună, deci, în sinteză, dorințele societății din acele momente și ii) acțiunile efective de guvernare ale formațiunilor politice câștigătoare în alegeri, care, după negocierile cu instituțiile financiare internaționale (FMI și BIRD), în timpul exercitării mandatului, deveneau mult mai austere comparativ cu promisiunile electorale, ceea ce reprezenta, de fapt, putințele țării în perioada respectivă.

- Parcurgând acest drum sinuos din punct de vedere politico-economic, după 17 ani de eforturi intense și costuri sociale ridicate, în anul 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, tranziția postcomunistă începută în anul 1990 s-a încheiat, cu participarea tuturor partidelor politice.

Din studiul întreprins a rezultat că în România, ca și în alte țări foste comuniste, capitalismul a fost construit în mod accelerat, de factori subiectivi, respectiv de grupuri sociale restrânse, dar relevante sub aspectul poziției și al discursului public, dintre care unele eșuaseră în construirea comunismului. Spre deosebire de această particularitate a capitalismului postcomunist, capitalismul în forma sa clasică s-a format într-un timp îndelungat, printr-un proces natural de creștere organică, pe baza acumulării de capital, având ca fundament munca, economisirea și investirea. Dar, în România acelor vremuri obiectivul principal nu era acumularea, care se produsese deja, în mod substanțial, în timpul socialismului, ci privatizarea, care reprezenta sarcina prioritară a capitalismului postcomunist și pârghia esențială de trecere în proprietate privată a averii statului.

În lucrare, am expus numeroase mijloace și instrumente prin care se demonstrează faptul că formarea capitalului în România s-a realizat în mod predominat nu prin rezultatele muncii, ci prin redistribuirea în favoarea unor grupuri restrânse de interese economice, cu poziții privilegiate în societate, atât a unei părți semnificative a resurselor publice aparținând întregii populații, cât și a unor segmente din avuția privată a unor cetățeni onești ai țării.

Aceste evoluții s-au înregistrat în contextul existenței unui vid legislativ (între începutul anului 1990, când s-a declanșat anularea vechilor reglementări juridice ale economiei socialiste, și momentele de introducere treptată, uneori după mulți ani, a noii legislații specifice economiei de piață) și al adoptării unui cadru juridic cu numeroase asimetrii între libertate și răspundere, precum și între drepturi și obligații. Astfel, în baza unor principii general acceptate, cum sunt democrația, statul de drept, economia de piață, apărarea și garantarea proprietății, grupuri influente de interese au susținut introducerea în legislație cu precădere a drepturilor beneficiarilor noilor acte normative și cu mult mai puțin a obligațiilor celor vizați de legile respective, prin aceasta cadrul juridic adoptat conținând abateri semnificative față de cel din statele dezvoltate, invocat ca referință în momentele aprobării legilor, țări spre care ne doream convergența instituțională și privind nivelul bunăstării. De subliniat faptul că, în paralel cu redistribuirea avuției materiale a statului și a fondurilor publice în favoarea ”câștigătorilor tranziției”, ca efect al unor legi și politici puternic asimetrice s a desfășurat și redistribuirea banilor privați, respectiv a economisirii cetățenilor onești către anumiți „întreprinzători ingenioși”, prin derularea mai multor tipuri de „inginerii financiare”. Punerea în operă a acestor mecanisme de redistribuire a fost posibilă tot ca urmare a unei legislații deficitare, în sensul că fie s-a permis desfășurarea unor activități nereglementate de lege, fie cadrul juridic adoptat după 1989 a cuprins numeroase breșe care au fost speculate cu abilitate de către diverși „oameni de afaceri creativi”.

Au existat foarte multe cazuri de întreprinzători autohtoni care, cu spirit antreprenorial, asumându și riscurile aferente liberei inițiative, au pornit și și au dezvoltat organic afacerile, ajungând la performanțe economico financiare remarcabile. Totuși, această categorie de investitori, practicând fairplay ul economic, a fost net dezavantajată în competiția cu capitalul format prin multiplele mecanisme injuste de redistribuire descrise anterior. De aceea, în timp, unii capitaliști români cinstiți au fost nevoiți să se limiteze la afaceri de dimensiuni mici și mijlocii, cu o complexitate relativ redusă (ceea ce a afectat potențialul economic al țării), sau unii dintre aceștia au fost constrânși chiar să iasă treptat de pe piață, neavând forța economică pentru a rezista unei competiții neloiale și optând să-și păstreze onestitatea în raport cu etica afacerilor. În cadrul acestei ultime categorii de antreprenori sunt cuprinși și acționarii ce au ajuns la performanțe economice robuste, atrăgând astfel atenția companiilor străine care, anticipând potențialul acestor afaceri, le au achiziționat de la întreprinzătorii autohtoni, reducând astfel sfera de acțiune și de multiplicare a capitalului românesc. Un exemplu sugestiv în acest sens se referă la o firmă înființată de un antreprenor român în domeniul alimentar (fabricarea dulciurilor) care, după ce a funcționat cu succes câțiva ani, a fost achiziționată de o companie multinațională, proprietarul inițial reorientându-se către investirea într-un lanț de magazine de desfacere cu amănuntul (care, în final, au ajuns să fie repoziționate tot în cadrul unei societăți multinaționale). Un caz similar a fost înregistrat de o fabrică de lactate aparținând statului, care, după ce a fost privatizată către antreprenori români, a devenit un jucător important pe piața de profil. Ulterior, aceasta a fost achiziționată de o companie multinațională, care, de altfel, prin achiziții succesive de firme cu acționariat autohton și-a consolidat o poziție de top pe piața lactatelor din România.

Astfel, în condițiile resurselor financiare mai reduse și ale unui spirit antreprenorial în dezvoltare în cazul investitorilor români, firmele cu capital străin, având experiență mai mare în afaceri și potențial financiar mai ridicat, domină, în prezent, economia autohtonă atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Respectivele companii sunt în general de dimensiuni mai mari comparativ cu societățile comerciale cu capital românesc, activează în sectoare cu un grad mai ridicat de tehnologie și cunoaștere și, ca urmare, obțin o productivitate mai mare, creând VAB la cote mai ridicate față de firmele cu capital românesc. Aceasta în contextul în care:

- modelul de afaceri al firmelor private cu capital autohton presupune un grad tehnologic şi de cunoaştere scăzut, cu o productivitate modestă, aspect demonstrat de faptul că, deşi companiile româneşti reprezintă cea mai numeroasă categorie de firme (91,5% din total) şi angajează 65% din forţa de muncă, generează doar 48% din VAB. Aceasta, deoarece capitalul autohton are o poziționare slabă în structura economiei, firmele românești activând în principal în comerț (34%), servicii în general cu nivel scăzut de calificare (42%), construcții și imobiliare (12%);

- activitatea în sectoarele cu grad tehnologic mediu ridicat şi ridicat este realizată în proporţie covârşitoare de companiile cu capital străin: acestea cumulează 80% din VAB, deși reprezintă doar 18% dintre societățile comerciale din aceste domenii de activitate;

- companiile străine au un rol semnificativ și în cazul serviciilor cu grad ridicat de calificare, ele creând 48% din VAB aferent acestui sector, deși reprezintă numai 6% din numărul de firme.

De mulți ani, ca urmare a cadrului juridic lax, un număr foarte mare de societăţi comerciale înregistrează în mod repetat pierderi, contrar principiului conform căruia obţinerea profitului constituie obiectivul principal al activităţii economice, ajungându-se în anul 2016 la o sumă semnificativă a decapitalizării firmelor comparativ cu nivelul reglementat, ceea ce ne arată faptul că, în România a avut loc “privatizarea libertății” și ”socializarea răspunderii”, așa încât „navigând” printre legi, pentru antreprenorul autohton și străin din România, pierderea este mai rentabilă decât profitul, iar de multe ori falimentul nu provoacă proprietarului o pagubă, ci reprezintă un câştig. În condițiile asimetriei legislative pe parcursul ultimilor 25 de ani, ale manifestării statului minimal, implicit a unor instituții slabe, derularea nereglementată a activităților economice de piață a generat, dincolo de imperfecțiunile obiective ale funcționării acesteia și câteva eșecuri majore ale pieței autohtone. De altfel, însuși părintele terapiei de șoc din anii 1990, recomandată țărilor în tranziție, Jeffrey Sachs, recunoștea recent, la București, că „a fost naiv în anii ’90 să creadă doar în puterea pieţelor de a rezolva totul”, susţinând acum că „instituţiile statului au un rol-cheie în economie, iar cel mai bun model este acela în care statul are o intervenţie masivă în activitatea economică”. În prezent, eșecurile funcționării eficiente a pieței (market failures) și al politicii fiscal-bugetare sunt concretizate în faptul că:

- Se înregistrează un deficit substanțial de capital la nivelul sectorului firmelor, localizat la 277 mii de companii (reprezentând 38% din totalul acestora), din care 269 mii au capitaluri negative (datoriile au depășit activele), întreprinderi care, într-o economie de piață funcțională, ar fi trebuit eliminate din activitate.

- Un alt eșec semnificativ al economiei de piață românești îl constituie scăderea, de la un an la altul, a creditării companiilor și populației la nivelul de numai 26,4% din PIB în 2017 față de 38,5% la finele anului 2009, cu perspective negative. Această evoluție nefavorabilă reprezintă o reflectare directă a indisciplinei financiare și de plată cronice din sectorul firmelor (în prezent numai 12 mii de societăți comerciale, respectiv numai 2% din totalul acestora, fiind bancabile), la care se adaugă polarizarea socială accentuată, care a provocat un grad ridicat de sărăcie la nivelul a numeroși cetățeni, situație ce nu le permite accesul la creditele necesare asigurării unui standard de viață decent. În acest sens, se impune subliniat că aproape jumătate din forţa de muncă din România este plătită cu sau aproape de salariul minim. În luna octombrie 2017, circa 36,6% dintre angajați primeau salariul minim (1450 lei), în timp ce alţi 9,6% erau plătiţi cu mai puţin de 1600 lei. De altfel, 92,4% dintre salariați încasau lunar mai puțin de 1000 euro. La polul opus, doar 5,8% dintre salariați erau plătiți cu sume între 1000 și 2000 euro, iar numai 1,8% dintre angajați aveau salarii de peste 2000 euro. În aceste condiții, subliniem caracterul pozitiv al măsurii de creștere accelerată a salariului minim după 2012, care a dus la albirea unei părți din economia subterană, la creșterea ocupării și a încasărilor bugetare din zona cu salarii mici, creând premisele reducerii decalajului de salarii dintre țara noastră și UE.

- Economia de piață românească înregistrează încă un eșec major, respectiv în domeniul finanțelor publice, care prezintă scăderea accentuată a veniturilor fiscale la numai 26% din PIB în anul 2016 (și la 25% în 2017) comparativ cu 41% din PIB, cât este nivelul mediu în statele din zona euro, în care România dorește să acceadă în mod sustenabil. Această situație negativă se manifestă pe fondul necesității suplimentării substanțiale a alocărilor bugetare în sectoarele sănătate, educație și infrastructură fizică, în scopul creșterii calității capitalului uman și punerii în valoare a acestuia.

Aceste eșecuri ale pieței arată că economia românească este numai parțial funcțională, deoarece, dintre condițiile stabilite de UE pentru un asemenea tip de economie, criterii foarte importante, cum sunt cele referitoare la respectarea prevederilor contractuale privind plata mărfurilor și serviciilor, eficiența aplicării Legii privind societățile comerciale, inclusiv privind ieșirea de pe piață a firmelor insolvabile, precum și a procedurii falimentului, prezintă serioase carențe. Înclinaţia cvasigeneralizată de a derula afaceri cu „banii altora”, prin proliferarea la cote extrem de ridicate a datoriilor societăţilor comerciale către creditori demonstrează existenţa unui cadru legal total inadecvat raportat la exigenţele unei economii de piaţă funcţionale şi ale unui sistem solid al instituţiilor statului.

În fapt, aceste disfuncții ale pieței sunt cauzate de faptul că pilonul economiei centralizate, planul, nu a fost decât parțial înlocuit de capital, ca pilon al economiei de piață, în condițiile înregistrării, în prezent, a unui deficit de resurse proprii de circa 30% din stocul de capital legal. Astfel, se poate afirma că proprietarii firmelor, cu numai 70% din cerința reglementată de capital, doresc exercitarea drepturilor asupra afacerilor în proporție de 100%.

Însă, având în vedere că lipsa capitalului este substituită prin datorii, acest lucru nu conferă legitimitate proprietarilor societăților comerciale în a-și exercita autoritatea pe piață, ci, din contră, le vulnerabilizează poziția în raport cu creditorii și cu alți parteneri de afaceri. De aici, performanța economică limitată a economiei, gradul ridicat de indisciplină financiară și slaba responsabilitate socială a companiilor (eng. corporate social responsibility).

Astfel, pe fondul acestor asimetrii și dezechilibre, procesul construcției capitaliste a generat în România o categorie restrânsă de câștigători ai tranziției, dar mai ales o masă extinsă de perdanți ai tranziției. Referitor la această situație, potrivit unor recente studii sociologice, 63% dintre români au o părere proastă și foarte proastă despre câștigătorii tranziției, respectiv cei care au reușit să se îmbogățească în această perioadă de timp. Cu privire la modul în care câștigătorii tranziției au făcut averi în România, 77% dintre cetățeni consideră că acestea s-au realizat prin încălcarea legii și prin relații, 7% prin noroc și doar 11% dintre români cred că averea s-a făcut prin muncă și merit social. Îngrijorător din perspectiva robusteții democrației și a funcționalității economiei de piață în România este faptul că, din cercetarea sociologică, rezultă un număr tot mai mare de nemulțumiți privind situația materială individuală și chiar nostalgici după fostul regim (circa 66% dintre respondenți).

În aceste condiții, considerăm că prezentul edificiu economico-social, care prezintă accentuate disfuncții, necesită, în mod obiectiv, o corecție adecvată. Această ajustare nu se poate realiza, privind situația cu raționalitate, prin anularea sau amendarea milioanelor de decizii aplicate în ultimii 27 de ani, care au condus la actuala economie de piață distorsionată, deși multe dintre deciziile respective au avut un caracter imoral, iar unele chiar ilegal. În acest context, considerăm că pentru asigurarea durabilității capitalismului românesc și a coeziunii sociale, în prezent, este nevoie – după redistribuirea averii statului însumând miliarde de euro și a câtorva sute de milioane de euro reprezentând economisirea unor cetățeni onești către grupuri restrânse de câștigători ai tranziției, pe baza unor metode subiective și cu ignorarea principiului meritocrației –, de mai multă redistribuire, aplicată în mod transparent, pe baza criteriilor validate în țările dezvoltate occidentale. Făcând un arc peste timp, aflăm că istoricii afirmă, după un război convențional câștigat de România, respectiv Primul Război Mondial (1916–1918), și nu după un Război Rece pierdut în 1989, că societatea românească de la sfârșitul anilor 1920 era dominată, dincolo de suferințele provocate de numeroasele pierderi de vieți omenești (cel puțin 700.000 de cetățeni), de deteriorarea accentuată a vieții materiale a populației, cu importante transformări în mentalul colectiv al acesteia; sentimentul bucuriei de după sfârșitul războiului a fost înlocuit rapid de cel al urii și discordiei (Scurtu, 2003). „Întorși de pe front, țăranii și-au găsit gospodăriile distruse, într-o situație similară aflându-se și orășenii. Mai mult, lipseau produsele de strictă necesitate, inflația era galopantă, bursa neagră era în floare, fundal pe care se construise o clasă de speculanți care se îmbogățiseră pe seama sărăcirii celor mulți” (Scurtu și Buzatu, 1999). În acest context, Iorga susține că „sunt oameni care au întrebuințat lupta și suferința unui popor întreg ca să deie iama în averea lui, ca să jupoaie pe răniți, ca să flămânzească pe luptătorii din tranșee, ca să şi facă averi, în vreme ce cel mai mărunt ban, când cel din urmă petic de hârtie, avea pe el o picătură de sânge” (Leon, 1918). Citând presa vremii („Țara nouă” din 2 iulie 1920), Scurtu (2003) relata că, în București, plimbările la Șosea deveniseră un prilej de etalare a noii situații materiale: „Pe dreapta și pe stânga, automobilele îți luau ochii cu viteza lor vertiginoasă și nu exagerăm când spunem că numărul lor este aproape egal cu al trăsurilor. Recunoști, din când în când, fețele simandicoase ale câtorva ciocoi bogați, restul foști chelneri, birtași, mici negustori, șoferi, foști agenți de percepție, plutonieri de armată, oameni de serviciu pe la autorități, subcomisari, tinichigii, oameni care înainte de război abia aveau banul zilnic pentru pâine se lăfăiesc astăzi în echipaje proprii și învârtesc sute de mii lei, ba chiar milioane. Sunt procopsiții războiului, foști popotari de pe la regimente sau de la depozitele de provizii, toți cei care în timpul războiului, având scutul puternicilor, au strâns averi în paguba sărmanei sărăcimi a orașelor și satelor”. Pe fondul scăderii considerabile a credibilității formațiunilor politice tradiționale, generalul Averescu, care a fondat în primăvara anului 1918 Liga Poporului (devenită ulterior Partidul Poporului), câștigă alegerile parlamentare din martie 1920, cu un discurs prin care se angaja la luptă cu vechile partide pentru a îndrepta situația grea provocată de acestea și în scopul tragerii la răspundere a celor vinovați de dezastrul țării. Prin discursul său, promova munca și afacerile cinstite, deci opusul afacerilor făcute în anii războiului și imediat după încheierea acestuia, care au favorizat apariția îmbogățiților de război. Scurtu (2003), referindu-se la Averescu, spunea că societatea îl percepea ca fiind „un nou Mesia al neamului românesc, nădejdea tuturor că biruința din afară se va întoarce și înăuntru”.

Însă promisiunile făcute de Averescu (Scurtu, 2003) nu au fost aduse la îndeplinire decât parțial, în sensul că: i) prin reforma agrară, care a contribuit totuși la îmbunătățirea vieții țăranului, în loc de 5 hectare, cât reprezenta promisiunea privind lotul de împroprietărire pe cap de familie, s-au acordat numai 2,8 hectare; ii) a renunțat la stabilirea răspunderilor pentru cei vinovați de dezastrul țării. Averescu, neavând încredere în popularitatea sa, considera că mult mai eficiente erau înțelegerile de culise, astfel încât a încheiat un asemenea acord cu liderii fostului partid de guvernământ, prin care s-a angajat ca, odată ajuns la putere, să realizeze reforma agrară, dar să nu aplice măsurile de sancționare financiară și juridică a celor răspunzători de situația gravă a țării, așa cum a promis în campania electorală (Scurtu și Buzatu, 1999). Guvernarea Averescu, care a durat din martie 1920 până în decembrie 1921, deși a fost rodnică sub anumite aspecte, nu a putut satisface toate speranțele mulțimii, astfel că „mitul Averescu” s-a spulberat; între anii 1919 și 1921, România a fost condusă de partide și „oameni noi”, care au făcut mult pentru ei și puțin pentru cei de rând, acesta fiind sentimentul public; dezamăgiți, mulți cetățeni și au îndreptat privirile spre oamenii „vechi”, cu experiență politică și o situație materială deja solidă (Scurtu, 2003).

De subliniat totuși că în anul 1921 a fost promovată, la propunerea lui Nicolae Titulescu, ministru al finanțelor în Guvernul Averescu, reforma fiscală, care avea ca obiectiv esențial instituirea unui sistem unitar de impozitare pe întreg teritoriul României proaspăt unificate. Reforma a avut la bază o amplă documentare privind funcționarea mecanismelor fiscale în țările occidentale, utilizându-se informații statistice care au acoperit o perioadă de două decenii. Profunzimea și caracterul sistemic al concepției lui Titulescu privind reforma fiscală au fost remarcate de Iorga, care avea să califice aceste transformări drept „una din lucrările mari ale țării, realizate de un om adevărat” (Berindei, 2007). Potrivit lucrării Reforma financiară din 1921 (MFP, 1921), acest nou sistem a stabilit clasificarea veniturilor în șapte categorii denumite „cedule”, la nivelul cărora impozitul era proporțional. Pentru realizarea ideii de dreptate socială și a obiectivului creșterii resurselor bugetare, reforma a introdus și legiferat principiul progresivității impozitului, aplicat la totalitatea veniturilor cedulare, respectiv pe venitul global, cu mențiunea că se stabilea o cotă specială de 70% care viza îmbogățiții de război. De subliniat că „la baza sistemului se afla declarațiunea individuală, înconjurată de toate garanțiile luate de fisc în privința controlului ei” (MFP, 1921).

Însă noua legislație n-a fost aplicată decât parțial, neajungându-se la impozitarea cu caracter sancționator a îmbogățiților de război, din cauza căderii Guvernului Averescu în decembrie 1921, tot ca urmare a jocurilor de culise conduse de cei pe care îi viza noul sistem de impozitare. Ulterior, în februarie 1922, noul guvern a revizuit în ansamblu legislația fiscală a lui Titulescu, eliminând prevederile referitoare la impozitarea sancționatoare a îmbogățiților de război. Astfel, reluând lecția de finanțe publice a lui Titulescu din 1921, care a fost continuată, cu unele nuanțări, în perioada interbelică, rezultă că, actualmente, se poate utiliza cu eficiență, ca pârghie de redistribuire corectivă, politica fiscală și instrumentele acesteia. În condițiile actualului regim fiscal caracterizat prin cota unică și lipsa de globalizare a veniturilor, în România nu se cunoaște, în prezent, la aproape 30 de ani de la schimbarea sistemului politico economic, distribuția veniturilor în societate.

De asemenea, lipsa cadastrului nu asigură informațiile necesare în vederea stabilirii distribuției averii imobiliare la nivelul cetățenilor.

În acest context sunt relevante afirmațiile lui Piketty (2013) cu privire la responsabilitatea fiscală individuală, acesta susținând că: i) informaţia nu este un scop în sine, ci trebuie, în mod obiectiv, să hrănească instituţiile fiscale şi democratice; ii) fără o transparenţă reală contabilă şi financiară, fără schimb de informaţii între instituţiile statului, nu poate exista democraţie economică; iii) este dificil să se organizeze viaţa comună într-o lume unde fiecare pretinde să-şi stabilească singur rata de impozitare.

În planul bunurilor și serviciilor publice destinate populației, România necesită în viitor alocări suplimentare semnificative de fonduri în sectoarele sănătate, educație și infrastructură fizică, în condițiile unor venituri bugetare, îndeosebi de natură fiscală, situate la niveluri îngrijorător de joase. Rezultă necesitatea ca, în scopul asigurării unei baze solide pentru furnizarea bunurilor și serviciilor publice, să se revizuiască substanțial sistemul fiscal, fără afectarea sectorului companiilor, cu accent pe impozitarea progresivă a veniturilor globale și a proprietăților persoanelor fizice – măsură care se impune în mod obiectiv, în condițiile mutațiilor structurale majore produse la nivelul distribuției veniturilor și averii populației în ultimii aproape 30 de ani. Adoptarea acestor îmbunătățiri de fond ale regimul fiscal autohton este necesară, cu atât mai mult, cu cât, actualmente, în România se manifestă în domeniul fiscal-bugetar o trinitate imposibil de realizat:

- creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor, concomitent cu dezvoltarea infrastructurii fizice și umane;

- menținerea deficitului bugetar total în limita a 3% din PIB, în paralel cu reducerea deficitului structural;

- neutilizarea, în condițiile repartiției deficitare a valorii nou create în economie, a politicii fiscale ca pârghie de redistribuire între factorii de producție (capital și muncă) și, în interiorul acestora, pe baza unor criterii stimulative economic și corecte din punct de vedere social.

Referitor la transparența veniturilor și averilor individuale doresc să amintesc conținutul unei vechi cugetări românești care spune că „unde apare contabilitatea dispare întunericul” și atunci – ne putem întreba retoric – cui, în condițiile funcționării democrației și pieței libere, îi este frică de lumină?

Având în vedere că în democrație libertatea individuală acționează în tandem cu răspunderea, teama de lumina adusă de contabilitatea fiscală a persoanelor fizice, prin sistemul de impozitare menționat, echivalează cu respingerea asumării răspunderii de către acestea. Însă, toți cetățenii afirmă atașamentul față de valoarea supremă a libertății. Or, libertatea și răspunderea nu pot funcționa decât într un raport echilibrat, în condiții contrare creându-se profunde disparități, nemulțumiri și tensiuni sociale. De altfel, în opinia lui F.A. Hayek (1960), libertatea și responsabilitatea sunt inseparabile.

Profesorul Marga arată că potrivit studiilor întreprinse în prezent se manifestă un grad ridicat de încordare a relațiilor din societate. La rândul său, academicianul Eugen Simion (2018) afirmă că România este într o criză morală profundă, la care s a ajuns deoarece mila și compasiunea nu sunt rentabile. Această stare de spirit negativă impune, potrivit lui Marga, ”realizarea unei ample reconcilieri naționale, proces care are trei semnificații: împăcarea după un conflict; punerea de acord pentru a face ceva împreună; înțelegerea oponenților de altădată”.

Referitor la rolul ISD în progresul României, este de menționat că deși acestea îndeplinesc un anumit rol pozitiv în economia românească, nu pot constitui factorul determinant al creșterii semnificative a productivității și competitivității țării noastre. Stocul de ISD se situează la unul din cele mai reduse niveluri raportat la PIB comparativ cu alte state din regiune și, mai mult, prezintă o serie de vulnerabilități structurale, precum ponderea ridicată a creditelor intragrup – instrument de finanțare creator de datorie externă, localizarea în proporție semnificativă în sectorul bunurilor netranzacționabile la export etc. Potrivit principiului Tinbergen (cu un instrument poţi realiza un singur obiectiv economic), ISD au creat locuri de muncă, insuficiente, însă raportat la forța de muncă eliberată ca efect al restructurării și privatizării proprietății de stat, precum și un volum limitat al valorii adăugate.

În ceea ce privește fondurile europene, în foarte mare proporţie au fost folosite pentru finanţarea cheltuielilor curente necesare realizării proiectelor din cadrul diferitelor programe, materializându-se în final în salarii şi în achiziţia de bunuri şi servicii specifice, contrar strategiei poloneze care arată că scopul atragerii de fonduri europene n-ar trebui să fie cheltuirea banilor, ci folosirea lor pentru dezvoltarea ţării. Se remarcă ponderea relativ scăzută față de necesitățile României (după ampla şi profunda transformare a economiei de la socialism la capitalism) a transferurilor de capital localizate în cadrul economiei private, care a beneficiat de numai 5,6 mld. euro (14% din totalul fondurilor europene atrase). În cadrul acestui sector, numai 1,5 mld. euro (3,7% din total) s-a regăsit în ramurile cu potențial ridicat de creare a valorii adăugate brute şi de multiplicare în economie a efectelor pozitive, respectiv industrie, transporturi şi construcții (din care mai mult de jumătate au avut ca beneficiari antreprenori străini).

Se impune a fi conștientizat de către factorii decidenți faptul că dezvoltarea economică nu reprezintă un cadou. De aceea, este esenţială combinarea virtuţilor pieţei libere cu guvernanţa şi managementul pragmatic al statului, între aceste premise și acțiuni neexistând contradicţie.

În acest context, apreciem că multitudinea, complexitatea și dificultatea reformelor care se impun a fi aplicate în domeniul economiei reale (îndeosebi capitalizarea cu o sumă foarte mare a firmelor și instaurarea disciplinei ferme de plăți a acestora), precum și în privința consolidării fiscale ne conduc la concluzia că asemenea transformări majore nu se pot realiza, în condițiile democrației tinere și ale economiei de piață lipsite de maturitate din România, decât în cadrul unui parteneriat solid cu instituții internaționale recunoscute prin profesionalism și prestigiu, cum este cazul Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene, în condițiile asumării unui plan de acțiune concret, realist, dar ambițios, cu termene ferme, pentru intrarea în Mecanismul Cursului de Schimb II (MCS II) și apoi în zona euro.

Asumarea cât mai rapidă, ca factor de disciplinare a politicilor interne, a unui plan de acțiune concret pentru intrarea în ritm accelerat în MCS II și apoi în zona euro, este necesară cu atât mai mult cu cât se constată că, în pofida transformărilor prin care a trecut România de-a lungul istoriei, marile probleme structurale ale economiei autohtone au rămas relativ neschimbate pe parcursul ultimei sute de ani (Voinea et al., 2018). Astfel, există numeroase similitudini între i) acordul de colaborare tehnică consultativă încheiat de România cu Societatea Națiunilor în anul 1933 , după Marea Depresiune din 1929-1931, în contextul în care datoria publică externă ajunsese la peste 70% din PIB, iar operațiunile cu devize erau concentrate la BNR (ceea ce echivala cu suspendarea convertibilității leului), pe de o parte și ii) acordul stand-by dintre țara noastră și FMI din anul 2009, când, în urma crizei financiare globale, România a atras unor finanţări însumând circa 18 mld. euro din totalul de 19 mld. euro contractat iniţial (în perioada 2009–2012), pe de altă parte. Aceasta deoarece, pornind de la starea economiei românești de la cele două momente de timp, creditorii internaționali ne-au solicitat, practic, aplicarea aceluiași set de reforme structurale (chiar dacă la altă scară): îmbunătățirea echilibrului bugetar, reducerea arieratelor interne, reforma administrației publice și a întreprinderilor de stat etc. Rezultă că, pe fondul unei voințe politice insuficiente de a implementa cu fermitate programele necesare de ajustare la nivel micro și macroeconomic, în prezent, un parteneriat solid cu instituțiile europene recunoscute prin prestigiul profesional, pentru adoptarea în ritm accelerat a monedei euro, considerăm că este esențial pentru a asigura realizarea transformărilor majore de care România are nevoie în scopul obținerii progresului economic și social, de natură să genereze integrarea europeană cât mai accentuată. Când susținem opțiunea pentru accelerarea intrării în MCS II și ulterior adoptarea monedei europene suntem conștienți de faptul că România, odată intrată în anticamera euro, nu mai poate folosi deprecierea cursului de schimb ca instrument de creștere a competitivității externe. Sporirea acesteia se va asigura, în noile condiții, numai prin reforme structurale profunde, de natură să majoreze PIB potențial. De altfel, BCE consideră MCS II un regim util, care este conceput ca un training room sau testing room, având în principal rol de disciplinare a politicilor macroeconomice și de catalizator pentru reformele structurale.

Așadar, dacă dorim o economie de piață funcțională și un capitalism modern, nu trebuie să ne fie frică nici de contabilitatea care aduce lumină în toate locurile, nici de un trainer care ne asigură un regim ordonat, disciplinat, al politicilor economice. În lipsa unor reforme structurale profunde și accelerate, care să desființeze rapid rentele economice și monopolurile, câștigătorii tranziției, după ce au beneficiat de cea mai mare parte a stocului de avere a fostului stat comunist, vor continua să-și însușească cel mai substanțial segment al fluxului de valoare nou creată anual, intensificând, astfel, tensiunile din societate, cu efecte imprevizibile asupra coeziunii sociale și a solidității democrației românești.

Decizia autorităților de aplicare a unor politici economice riguroase versus relaxate se impune a porni de la vârful societății, deoarece această alegere echivalează cu o schimbare profundă a culturii economice, semnificând compatibilizarea cu valorile occidentale și progresul accelerat către aceste standarde. De aceea, îmbunătățirea cadrului juridic destinat aplicării politicilor se impune să prevadă, fără echivoc, opțiunea pentru munca în condiții de reguli exacte și concurență corectă și nu pentru discreționarism, precum și respectarea fermă a contractelor încheiate, reducând astfel incidența hazardului moral. O asemenea abordare se înscrie în spiritul opiniei academicianului Ioan Aurel Pop, care aprecia că, în aceste momente, poporul român are nevoie să aplice cugetarea latină est modus in rebus (există o măsură în toate), care are semnificația că în viață nu poți face orice vrei, ci numai ce se cuvine în raport cu normele morale și legale ale societății, cu binele individual și public. Pe linia acestor considerații, având în vedere că dincolo de calitatea sa de resursă financiară, capitalul stă la baza puterii economice și, prin extensie, a celei politice, apreciem că legitimitatea puterii, în general, și funcționarea echilibrată a democrației, în special, sunt determinate, implicit, de legalitatea și onestitatea modului de formare a capitalului individual, probată atât prin informațiile aflate la administrația fiscală, cât și prin prestigiul, reputația și onorabilitatea de care proprietarul acestuia se bucură în plan social.

În concluzie, considerăm că opțiunea României pentru intrarea mai rapidă în anticamera euro și, apoi, adoptarea monedei euro reprezintă integrarea într-un lanț virtuos, având următoarea structură: disciplină în aplicarea politicilor macroeconomice și a reformelor structurale (îndeosebi recapitalizarea sectorului firmelor și consolidarea fiscală) – creșterea încrederii între cetățeni și a acestora față de instituțiile statului – reconcilierea națională – relansarea economică sustenabilă – convergența reală accelerată – bunăstarea durabilă pentru cetățeni.

Având în vedere că la temelia societății capitaliste și a democrației este așezat capitalul, urmând etapele de mai sus, România va realiza, în mod natural, după tranziția de la comunism la capitalismul hibrid actual, complinirea transformării politico-economice începute în decembrie 1989 prin realizarea unei societăți capitaliste veritabile, autentice. Concomitent, vor fi eliminate sincopele în funcționarea democrației, asigurându-se consolidarea acesteia la nivelul standardelor din țările dezvoltate ale Uniunii Europene.

(1) Cartea a apărut în luna noiembrie 2018, în 3 volume (1055 de pagini), la Editura Academiei Române.

 

Comentarii

??????
?
Zamfir zice că ăia de la BNR și cei de la Consiliul Concurenței nu sunt preocupați de solicitările reprezentanților alegătorilor , reprezentanți care îi invită la comisiile parlamentare pentru discuții ? www.zf.ro ,,Se pregăteşte terenul? Florin Georgescu, prim-viceguvernator BNR, cere impozitarea progresivă a veniturilor persoanelor fizice şi a proprietăţilor" ? Opinați totuși că Florin Georgescu intenționa să zică despre domeniul unde are atribuții și "competențe", guvenul neavând în programul de guvernare votat de alegători impozitarea progresivă a veniturlor persoanelor fizice și a proprietățio, cu toate că și capitalul băncilor este o formă de proprietate, c nu a fost totuși impozitată ?

??????
epidemia de gripă
Dr. Streinu-Cercel: trebuie sa ne spalam si in nas „Nu uitati ca trebuie sa ne spalam in nas. Cand ne spalam pe fata, spalam si interiorul nasului, pentru ca il decontaminam. Tot ce invatam la gradinita trebuie sa punem in practica in mod real. Fiind vorba de scoli, slava Domnului ca o sa vina o vacanta. Daca lumea intelege sa nu isi duca copiii in mall-uri e un lucru bun. Daca nu intelege acest lucru, ne putem astepta sa avem alte imbolnaviri cu virus gripal. (…)Problema este igiena personala. Revenim cu acest tablou al igienei personale. Apa si sapunul sunt sfinte, nu dezinfectantul."



Adauga un comentariu
Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:

Turing Number

Tastati codul din imagine (doar cifre)  



Adauga un comentariu folosind contul de Facebook

Alte stiri din categoria: Opinie



Standard&Poors nu scade ratingul Romaniei, dupa ce Guvernul a acceptat sa schimbe taxa bancara, insa critica politica fiscala si face o evaluare negativa a economiei

Standard&Poors (S&P) mentine ratingul Romaniei la BBB- cu perspectiva stabila, dupa ce Guvernul a promis sa schimbe substantial taxa bancara, introdusa prin OUG 114/2018, care daca ar ramane in actuala forma ar putea determina agentia de rating americana sa scada ratingul tarii in detalii

BNR: este regretabil cu ministrul de Finante pune in discutie statutul rezervei de aur a tarii

Este regretabil că ministrul de finanțe pune în discuție statutul rezervei de aur a țării, cu toate că ar trebui să știe că garanția oferită de BNR pentru împrumuturile statului român se bazează și pe valoarea rezervei de aur, iar această valoare îi permite detalii

Romanii vor mai mult sa-si reduca datoriile si sa stranga bani decat sa faca investitii, arata un sondaj Provident

Planurile romanilor pentru acest an este sa-si reduca datoriile si sa stranga bani, mai putin sa investeasca in locuinta, in planurile familiei sau sa-si cumpere o masina, reiese dintr-un sondaj realizat la nivel national de Provident Financial Romania, pe un esantion reprezentativ de 1.821 de detalii

BCR: istoria recenta arata ca taxele sectoriale nu ajuta economia

Sergiu Manea, seful BCR, avertizeaza ca taxele sectoriale, precum cele impuse de Guvern in acest an bancilor si firmelor din energie si telecomunicatii, nu ajuta economia si creeaza neincredere, motiv pentru care este nevoie de o analiza la rece a ceeea ce functioneaza si ce detalii

Ultimele Comentarii

  • ?

    În ce tratat european zice că bunurile din patrimoniul public al unei țări să fie ținute în ... detalii

  • Stergere birou de credite.ridicarea popririi

    Buna ziua Am poprire de salariu de 3 luni .am de achitat 4000ron se mai poate face ... detalii

  • ?

    @Apreciați că este legal și necesar ca BNR să dețină și o evidență a tuturor ... detalii

  • ?

    @ Apreciați că infracțiunile din bănci din perioada anterioară de aproximativ 30 de ani, multe ... detalii

  • ?

    @Cum ați aprecia despre desființarea profesiei de bancher, după 1989, deci vreme de vreo 30 de ... detalii