www.bancherul.ro
Publicatie online stiri bancare



Mugur Isarescu, guvernatorul BNR - Discursul sustinut la Conferinta de Risc de Tara

Autor: Bancherul.ro
2015-04-29 22:42

Discursul susținut la Conferința de Risc de Țară Coface, 2015
Mugur Isărescu, guvernatorul BNR


Domnule Profesor Issing,


Doamnelor și domnilor,


Sunt încântat să deschid această conferință, cu atât mai mult cu cât este un prilej să-l reîntâlnesc pe profesorul Issing – apropierea numelor noastre de familie a însemnat că de-a lungul anilor am fost literalmente alături unul de celălalt la numeroase evenimente. Cariera profesorului Otmar Issing este una prodigioasă, însă este evident că în conștiința publică numele său va rămâne legat de Banca Centrală Europeană – căreia i-a fost cel dintâi economist-șef – și de edificarea Uniunii Economice și Monetare.


I. Adoptarea euro în România: între dezirabil şi fezabil


Intenționez ca în discursul meu de astăzi să abordez chestiunea monedei unice din perspectiva unui bancher central dintr-o țară membră a Uniunii Europene aflată încă în afara zonei euro. Mi se pare aproape inevitabil ca, pe parcursul intervenţiei mele, să mă intersectez cu diferite luări de poziție pe care distinsul nostru invitat le-a avut de-a lungul timpului.


Încep prin a aminti cuvintele rostite de Otmar Issing în 2006, cu prilejul evenimentului care a marcat încheierea activității sale în cadrul BCE: „Am fost cu toții privilegiați să participăm la un experiment istoric unic: crearea unei noi monede pentru Europa. Am fost nevoiți să navigăm în ape neexplorate și tot nu am ajuns încă în Tărâmul Făgăduinţei”. Găsesc drept profetice aceste cuvinte, rostite într-o perioadă fastă, când lucrurile păreau să se miște de la sine în direcția bună. Declanșarea crizei globale nu expusese încă liniile de fractură ale construcției europene, care îşi au rădăcinile în arhitectura instituţională incompletă a Uniunii Economice şi Monetare, concretizată în slăbiciunea regulilor fiscale şi în absenţa instrumentelor transnaţionale de monitorizare a fluxurilor transfrontaliere de capital privat. L-am auzit în numeroase ocazii pe profesorul Issing vorbind despre necesitatea adresării vulnerabilităților proiectului uniunii monetare, în special în domeniul finanţelor publice, zona în care sfera monetară se intersectează cel mai adesea cu politicul.


Este discutabil în ce măsură zona euro este mai aproape acum decât în 2006 de Tărâmul Făgăduinţei. Pe de o parte, procesul de extindere a zonei euro a continuat într-un ritm susținut, astfel încât numărul de membri a crescut de la 12 la 19. Pe de altă parte, pentru cei aflaţi încă în afara zonei euro, istoria economică recentă a făcut ca avantajele adoptării monedei unice să devină mai puţin vizibile în comparaţie cu costurile. Astfel, înainte de criză părea de la sine înțeles că apartenența la zona euro diminua automat primele de risc, contribuind în acest fel la materializarea unei traiectorii superioare de creștere. Astăzi, privind în retrospectivă, avantajul de odinioară nu poate fi privit altfel decât ca o consecință a unei evaluări eronate a riscurilor – costurile de finanțare aferente unor țări din zona euro au devenit mai mari decât cele ale unor state UE non-euro, inclusiv România.


În mod evident, nu doar situația zonei euro, ci și progresele făcute de statele din afara acesteia au contribuit la această stare de fapt. În cazul României, nu pot să nu subliniez că, dacă în 2008 nu îndeplineam niciunul dintre criteriile de la Maastricht (singurul indicator situat sub nivelul de referință fiind cel de datorie publică, parte a criteriului de sustenabilitate a poziției fiscale), în prezent am ajunși fruntași la capitolul macrostabilitate, în sensul îndeplinirii acestor criterii, dar și al încadrării în valorile de referință din tabloul de bord al mecanismului de supraveghere a dezechilibrelor excesive (doar poziţia investiţională internaţională netă, la fel ca pentru toate noile state membre, depășește nivelul de referință).


Acesta este un moment potrivit pentru a reevalua calendarul de adoptare a euro, mai ales în contextul reformei în desfăşurare a cadrului de guvernanţă din zona euro şi al atitudinii de expectativă a altor state membre UE din afara zonei euro (mă refer aici la cele din Europa Centrală şi de Est, respectiv Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia şi Ungaria). O întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este dacă asumarea unei date-țintă este o idee bună? Răspunsul ar fi: da, în măsura în care contribuie la realizarea unui consens politic, constituind deopotrivă o ancoră generatoare de coerență în sfera politicilor macroeconomice și un catalizator pentru reforme structurale. Dar dacă data-țintă devine nerealistă sau dacă angajamentul formal nu este însoţit de un plan de acțiune cu obiective intermediare clar definite, credibilitatea procesului de adoptare a euro este pusă pe bună dreptate la îndoială și îşi pierde astfel valențele pozitive menționate.


Nu putem vorbi despre adoptarea euro și despre convergență nominală sustenabilă fără a introduce în ecuație chestiunea convergenței reale. Chiar dacă aceasta nu are o definiție fără echivoc și nici repere numerice, atingerea unui grad suficient de convergență reală este un parametru important din perspectiva succesului unui stat în interiorul zonei euro, întrucât minimizează riscurile asociate abandonării independenței politicii monetare. Acest aspect apare cu atât mai important cu cât adoptarea euro implică, după cum sublinia profesorul Issing, un „angajament perpetuu”. Din această perspectivă, cele două tipuri de convergență se susțin reciproc: cea nominală asigură mediul macroeconomic stabil care facilitează convergența reală, în timp ce aceasta din urmă creează premisele sustenabilității convergenței nominale prin reducerea expunerii la șocuri asimetrice și prin limitarea diferențelor în procesul de transmisie a șocurilor simetrice. Este însă esențial ca urmărirea câștigurilor în planul convergenței reale să nu fie tributară unei viziuni pe termen scurt, caz în care s-ar realiza cu prețul sacrificării echilibrelor macroeconomice.


II. Este România pregătită pentru ERM II?


Profesorul Issing ne va vorbi astăzi despre războiul mondial al monedelor, dacă avem un adevărat război valutar şi care sunt consecinţele mişcărilor substanţiale ale cursurilor de schimb. Este un subiect de actualitate, cu relevanţă şi pentru România, întrucât reașezarea raporturilor dintre principalele valute ale lumii – care are loc inclusiv pe fondul recentei relaxări cantitative adoptate de Banca Centrală Europeană – complică identificarea cursului de echilibru al leului la care ar trebui să se realizeze intrarea în ERM II și, ulterior, adoptarea euro.


Din punct de vedere tehnic, data-ţintă de adoptare a euro în 2019 presupune intrarea în ERM II în prima jumătate a anului 2016 şi participarea la acest mecanism pentru intervalul minim de doi ani. Dincolo de dificultatea stabilirii parităţii centrale, participarea la ERM II reclamă însă şi un anumit nivel de pregătire a economiei, dat fiind că un regim de tip target-band comportă în mod inerent unele riscuri. Minimizarea unor astfel de riscuri, dar şi cerinţa îndeplinirii criteriilor de la Maastricht la orizontul celui de-al doilea an de participare la ERM II, accentuează importanţa finalizării ajustărilor majore de politică economică înainte de adoptarea acestui regim de curs de schimb. Am în vedere, în primul rând, eliminarea surselor de inflaţie reprimată (relevantă în acest sens fiind, de exemplu, finalizarea liberalizării pieţei energiei), de deficite cvasifiscale (prin restructurarea întreprinderilor de stat cu pierderi substanţiale), dar şi a altor surse de presiune bugetară viitoare (de exemplu, cheltuielile inevitabile de modernizare a infrastructurii rutiere). Există însă şi ajustări de natură monetară care ar trebui efectuate înainte de intrarea în ERM II şi mă refer aici la încheierea procesului de armonizare a ratelor rezervelor minime obligatorii cu cele practicate în zona euro. Volumele importante implicate de reducerea ratelor RMO şi impactul potenţial asupra cursului de schimb fac necesară o abordare graduală a procesului, posibil pe o perioadă de 1 an – 1 an şi jumătate, ceea ce este încă un motiv pentru care intrarea în ERM II în 2016 şi, pe cale de consecinţă, trecerea la euro în 2019 sunt obiective foarte ambiţioase.


III. Motivaţiile atitudinii de expectativă în adoptarea euro a altor state membre ale UE


De altfel, România este singurul stat membru al UE aflat în afara zonei euro care are în prezent o dată-ţintă pentru adoptarea monedei unice. În celelalte state prevalează o atitudine de expectativă motivată nu neapărat de dificultatea încadrării în limitele prevăzute de criteriile de convergenţă nominală (în general, acestea sunt îndeplinite sau tangibile), ci de o revizuire de substanţă a abordării procesului de trecere la euro în ansamblul său. Aceasta s-a produs pe fondul estompării avantajelor adoptării euro, concomitent cu creşterea vizibilităţii costurilor acesteia.


Am amintit deja la începutul intervenţiei mele chestiunea dispariţiei avantajului pe care statutul de membru al zonei euro îl oferea din perspectiva costurilor de finanţare. În plus, beneficiile procesului de integrare comercială, apreciate anterior ca incontestabile, au fost sensibil diminuate de trenarea creşterii economice în zona euro.


În ceea ce priveşte costurile adoptării euro, faptul că reculul economic din ţările Europei Centrale şi de Est cu regim de curs de schimb flotant s-a dovedit mai moderat comparativ cu cel înregistrat în statele cu regim fix a fost de natură să evidenţieze importanţa existenţei acestui element de flexibilitate în politica economică. A devenit mai evident ca oricând că o trecere prematură la euro este, cel puţin din această perspectivă, indezirabilă.


De asemenea, au apărut şi costuri directe ale intrării în zona euro, provocate de criza datoriilor suverane şi de instituirea mecanismelor de rezoluţie. Suportarea acestor costuri presupune nu doar un efort financiar suplimentar. Din punct de vedere politic, este dificil de explicat publicului necesitatea contribuţiei financiare la mecanisme de care, deocamdată, beneficiază ţări mai bogate (ilustrativă în acest sens este căderea Guvernului Radičová în Slovacia în anul 2011).


Un alt argument pentru reticenţa cu privire la asumarea unei date-ţintă pentru adoptarea euro este legat şi de faptul că, spre deosebire de Uniunea Europeană, zona euro nu pare să fi fost un club de convergenţă pentru membrii săi. Astfel, deviaţia standard a PIB/locuitor la PPS faţă de media grupului indică o creştere a disparităţilor dintre ţările membre ale zonei euro în compoziţia iniţială, în timp ce la nivelul Uniunii Europene s-a observat o tendinţă de omogenizare. În opinia mea, această stare de fapt nu înseamnă că succesul în interiorul zonei euro nu este posibil, ci doar pune în evidenţă faptul că acesta poate fi obţinut doar în anumite condiţii (atingerea în prealabil a unui nivel suficient de dezvoltare economică şi coerenţa politicilor macroeconomice). De aceea, este esenţială pregătirea riguroasă a procesului de adoptare a euro, care să asigurare durabilitatea îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală pentru că o uniune monetară nu este locul potrivit pentru ţări cu probleme de competitivitate sau cu pieţe rigide.


Nu în ultimul rând, modificările aduse cadrului de guvernanţă din zona euro pentru remedierea deficienţelor evidenţiate de criză trebuie să treacă testul punerii în practică. Cu doar un an în urmă, profesorul Issing insista asupra faptului că prosperitatea zonei euro este condiţionată de respectarea regulilor de funcţionare a clubului de către membrii săi. Maniera în care a evoluat criza din Grecia este relevantă pentru eficacitatea noii arhitecturi instituţionale a zonei euro. Din păcate, aşteptările ca Summit-ul de la Riga să ne aducă mai aproape de o rezolvare ordonată a situaţiei nu au fost confirmate.


IV. Să fim preocupaţi, să fim pozitivi sau să avem umor?


Dezbaterile privind prezentul şi viitorul zonei euro sunt dominate astăzi de evaluarea situaţiei din Grecia. Pentru noi, ca membri ai UE care nu au intrat încă în zona euro, aceste dezbateri ridică şi o chestiune de atitudine: ar trebui să fim foarte îngrijoraţi sau să adoptăm o poziţie pozitiv-constructivă?


Deşi frământările provocate de situaţia din Grecia au fost deseori prezentate ca un conflict între două mentalităţi diametral opuse – stricteţea teutonă versus lejeritatea levantină – eu sunt de părere că, precum orice generalizare, şi aceasta este o exagerare. Îmi amintesc discursul rostit de distinsul nostru oaspete la încheierea mandatului său la BCE, al cărui final denotă nu numai umor de bună calitate, ci şi o înţelegere subtilă a modului în care distanţele în spaţiu, dar mai ales în timp, modifică felul în care sunt evaluate persoanele şi, aş adăuga eu, evenimentele. Daţi-mi voie să redau finalul discursului menţionat, care prezintă succesiunea ştirilor publicate de ziarul Le Moniteur privind revenirea lui Napoleon din exilul de pe Insula Elba:


9 martie – „Monstrul a evadat din locul exilului său”;
10 martie – „Căpcăunul corsican a acostat la Capul Juan”;
11 martie – „Tigrul s-a arătat la Gap. Trupele avansează din toate părţile pentru a opri înaintarea lui. El îşi va încheia mizerabila aventură fugind în munți”;
12 martie – „Monstrul a reuşit să ajungă până la Grenoble”;
13 martie – „Tiranul este acum la Lyon. Toată lumea a fost cuprinsă de spaimă la apariția sa”;
18 martie – „Uzurpatorul a riscat să se apropie la 60 de ore de marş de capitală”;
19 martie – „Bonaparte avansează în marş forțat, dar este imposibil ca el să ajungă la Paris”;
20 martie – „Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului”;
21 martie – „Împăratul Napoleon este la Fontainebleau”;
22 martie – „Ieri seara, Majestatea sa Împăratul şi-a făcut intrarea publică în oraş şi a sosit la Tuileries. Nimic nu poate depăşi bucuria universală”.


Iar în încheiere, referindu-se – cu o ironie care ilustrează o bună înţelegere a naturii umane – la modul în care s-ar putea schimba în viitor percepţia publică asupra activităţii sale, profesorul Issing a adăugat: „Pot doar să sper că, în umilul meu caz, inversarea succesiunii evenimentelor nu se va încheia acolo unde au început ştirile despre Napoleon”.


Pentru mine, european de obârşie latină aflat la porţile Orientului, acest pasaj nu reflectă deloc aşa-zisa rigiditate germană, ci mai degrabă un umor sănătos şi ȋnţelegător, parte, sper eu, a noii culturi europene.


Revenind la tensiunile din zona euro provocate de situaţia din Grecia, în mod sigur viitorul ne rezervă noi surprize. Iar statutul de căpcăun nu e niciodată definitiv adjudecat …


Oricâtă incertitudine înconjoară o proiecţie în viitor, aş prefera să închei intervenţia de astăzi într-o notă pozitivă, apelând la cuvintele unuia dintre fondatorii proiectului european, Jean Monnet, care considera că „Europa va fi făurită prin crize şi va fi suma soluţiilor adoptate pentru depăşirea acestora”. Sper doar ca decidenţii de politică economică din Europa să fi tras suficiente învăţăminte din străbaterea deşertului crizei astfel încât aceasta să ne fi adus mai aproape de acel Tărâm al Făgăduinţei de care vorbea profesorul Issing. Continuând paralela biblică, aşa cum Tablele Legii au precedat sosirea în Canaan, trebuie să nu uităm că acolo vom ajunge abia atunci când setul de reguli pe care se bazează uniunea monetară vor fi nu doar acceptate formal, ci însuşite cu adevărat de toţi membrii clubului.