Mugur Isarescu: Ce s-a întâmplat, de fapt?

Autor: Bancherul.ro
2008-09-29 12:03

Criza financiara mondiala a pornit de la instrumentele financiare derivative, impachetate si revandute pentru ca bancile sa acorde noi credite si sa obtina profituri tot mai mari, arata guvernatorul BNR Mugur Isarescu, intr-o prezentare sustinuta de curand in cadrul unei conferinte la Cluj-Napoca (vezi prezentarea mai jos).

"Nu îmi dau seama până unde cunoaşterea insuficientă, chiar din partea conducătorilor unor mari instituţii financiare, a fost de vină, sau dacă orbirea a venit din dorinţa de profit, din mirajul că acesta poate fi generat din nimic, fără risc şi aproape fără capital", spune Isarescu.

Cert este ca toata aceasta tehnica de acordare a creditelor ipotecare si a instrumentelor financiare aferente s-a dovedit a fi o iluzie, un balon de sapun care a avut insa un efect extrem de devastator asupra economiei mondiale.

Setea de profit din nimic ar fi putut fi controlata insa daca autoritatile ar fi aplicat reglementari mai aspre, este de parere guvernatorul BNR.

Conferinţa Internaţională „Enhancement of Knowledge on Higher Education and its Dissemination: Imperative for Policy and Practice”

Cluj-Napoca, 26 septembrie 2008

Cuvânt de deschidere

Academician Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale a Romaniei

Onorată asistenţă,

Este un privilegiu pentru mine să mă adresez dumneavoastră cu ocazia acestei conferinţe internaţionale organizate de Universitatea Babeş-Bolyai în colaborare cu Centrul European pentru Învăţământ Superior al UNESCO şi Consiliul Europei.

Sunt onorat să mă aflu în Universitatea cu cea mai îndelungată şi renumită istorie şi tradiţie academică din România. Încă din secolul al XVI-lea personalităţi de renume au marcat evoluţia şi transformările succesive ale acestei instituţii, care este una dintre cele mai reprezentative în această parte a Europei.

Experimente relevante în domeniul biologiei, chimiei, fizicii şi geografiei, alături de un adevărat pionierat în domeniul biospeologiei, telefoniei multiple şi a zborurilor spaţiale sunt doar o parte din zestrea acestui lăcaş de educaţie şi cultură. Se poate afirma că Universitatea Babeş-Bolyai este în prezent cel mai bun ambasador al multiculturalismului, care este unul dintre preceptele de bază ale Europei Unite.

Inovaţia, interactivitatea şi calitatea sunt principii de bază ale procesului educaţional promovat de către Universitatea Babeş-Bolyai. Specialiştii formaţi aici, mai ales cei în domeniul economic, în care şi eu îmi desfăşor activitatea, contribuie cu succes
la dezvoltarea spiritului antreprenorial şi a performanţelor manageriale, care sunt esenţiale în contextul complex al globalizării.

Subiectul pe care îl abordează Conferinţa dvs. este fără îndoială de mare generozitate şi actualitate. Parafrazând un ilustru gânditor, putem spune că secolul XXI va fi unul al cunoaşterii sau nu va fi deloc.

Educaţia va face tot mai mult diferenţa dintre naţiunile care progresează şi asigură un standard ridicat de viaţă locuitorilor lor şi cele care rămân în urmă.

Resursele materiale ale planetei sunt din ce în ce mai puţine, riscul ca activitatea umană necontrolată să distrugă iremediabil echilibrul ecologic este cât se poate de palpabil.

Acestor provocări nu le putem răspunde decât cu mai multă cunoaştere, cu mai multă educaţie, cu valorificarea pe o scară tot mai largă a roadelor gândirii umane.

Domeniul economic are un loc bine definit în universul cunoaşterii. Doresc să vă împărtăşesc câteva reflecţii asupra acestui domeniu.

Evoluţii recente de pe piaţa financiară mondială au ajuns în prim planul atenţiei. Pierderile imense, falimentele unor instituţii care aveau o cifră de afaceri reprezentând un multiplu al produsului intern brut al ţării noastre, măsurile de urgenţă fără precedent decise de bănci centrale şi de guvernul Statelor Unite – ţara de unde s-a declanşat actuala criză – au pus în lumină fragilitatea unui mecanism şi au arătat carenţele unui sistem ce părea infailibil.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

Au fost mai întâi instrumentele financiare derivative – un termen pretenţios, care descrie până la urmă credite obişnuite, acordate cu o garanţie ataşată, care au trăsături standardizate (dobânzi, maturitate şi altele), care permit ca acestea să fie „împachetate”, „reîmpachetate” şi vândute de instituţia de credit, pentru a obţine lichiditate şi a acorda noi credite.

Este interesant că, în procesul împachetării şi reîmpachetării, erau folosite instrumente matematice sofisticate, îndeosebi din teoria probabilităţilor, care urmăreau să arate cât este de mic riscul şi de mare profitul pe care îl asigură aceste instrumente.

Nu îmi dau seama până unde cunoaşterea insuficientă, chiar din partea conducătorilor unor mari instituţii financiare, a fost de vină, sau dacă orbirea a venit din dorinţa de profit, din mirajul că acesta poate fi generat din nimic, fără risc şi aproape fără capital.

Fapt este că iluziile s-au transformat în profituri şi dividende suculente la început, iar calitatea reală a creditelor de unde a pornit bulgărele de zăpadă s-a deteriorat tot mai mult, pe măsură ce sloganul „you have a home, you have a loan” a pătruns tot mai adânc în societate, îndemnându-i pe tot mai mulţi să se împrumute ieftin, pe seama valorii, umflate şi ea, a locuinţelor, indiferent de capacitatea de a restitui împrumuturile respective.

Probabil că nu s-ar fi ajuns atât de departe dacă reglementarea creditului, fie el şi cu ipotecă, ar fi fost mai strânsă, dacă reglementările americane ar fi fost mai aproape de standardele de la Basel cu privire la nevoia de capital, dacă marile firme de audit si agenţiile de rating ar fi examinat cu mai multă atenţie acele miraculoase plasamente în instrumente clasificate AAA, dar care aduceau randamente ce nu sunt uzuale la asemenea instrumente sigure, dacă nu s-ar fi căscat aşa o prăpastie între dreptul managerilor de a încasa bonusuri ameţitoare şi răspunderea lor, atunci când, peste ani, se dovedeşte că totul
a fost un balon de săpun.

Până la urmă, întreaga situaţie a fost generată de încălcarea unor principii bine statuate – am putea spune chiar de „suspendarea” bunului simţ – sub
imperiul setei de profit din nimic.

Lecţia a fost învăţată târziu, pierderile care sunt descoperite acum au dimensiuni astronomice, iar efectele vor fi resimţite mult timp de aici înainte. Mai grav decât pierderea financiară în sine este însă riscul de pierdere a încrederii într-un sistem financiar croit în câteva secole, sistem ce se află la temelia economiei moderne.

Dacă ar fi să raportez la situaţia din ţara noastră aceste evoluţii fără precedent, aş spune că sistemul bancar şi de credit din România nu a fost afectat direct. Iar motivul nu este, cum au susţinut unii analişti, că sistemul nostru este primitiv, ci că regulile noastre de creditare au fost mai severe, iar cerinţele de adecvare a capitalului, esenţiale pentru orice instituţie de credit – aliniate standardelor de la Basel.

Băncile nu şi-au îndreptat plasamentele către instrumente derivative sofisticate pentru că piaţa internă, în plină expansiune, a oferit alternative cu adevărat profitabile folosind „doar” instrumente de
credit clasice.

Ştiu că se spune că economia este un domeniu ce are mai multe asemănări cu artele decât cu ştiinţele exacte – o formă politicoasă de a spune că de fapt economia nici n-ar prea fi o ştiinţă. Cândva circula butada că, dacă era pusă o problemă consiliului de şase experţi în economie ai guvernului britanic, aceştia ar fi formulat şapte propuneri diferite.

Cam în acelaşi spirit, preşedintele american Harry Truman, exasperat de faptul că economiştii spun mereu „on the one hand” şi imediat „on the other hand” (pe de o parte şi pe de altă parte), arătând că orice situaţie are mereu mai multe faţete, ar fi exclamat: „give me a one-handed economist!”

Cred, totuşi, că lucrurile pot fi privite şi într-o altă lumină. Există un arsenal deja amplu de postulate recunoscute ca atare de teoria şi practica economică şi care ar trebui cunoscute şi înţelese în pături cât mai largi ale populaţiei.

Un exemplu este acela că, prin creşterea ratelor dobânzilor, este stimulată economisirea, iar efectul primordial este de scădere a ratei inflaţiei – nu de creştere, cum se afirma frecvent pe la noi cu ceva timp în urmă, plecând de la ideea că dobânzile măresc costurile şi, deci, şi preţurile.

Desigur, lucrurile nu sunt întotdeauna simple. Uneori, chiar ne face plăcere să credem, de exemplu, că majorarea valorii apartamentului în care locuim este un motiv suficient pentru a consuma mai mult decât câştigăm.

Din păcate, asemenea greşeli de judecată se plătesc uneori deosebit de scump, şi nu doar de către cei care au greşit – aşa cum ne-o arată actuala criză financiară internaţională.

Un rol în formarea culturii economice şi financiare ne revine cu siguranţă şi nouă, practicienilor. De multe ori însă, avertismentele pe care le lansăm noi sunt tratate drept pledoarii pro domo. Ar fi nevoie ca voci neutre, cum sunt cele ale unor respectabile cadre didactice universitare, să atragă atenţia asupra faptului că, de exemplu, salariile nu pot creşte fără legătură cu productivitatea muncii, iar în caz contrar efectul va fi cel de îndatorare externă, la costuri tot mai ridicate, şi de inflaţie.

Iată în acest sens un subiect mult prea puţin discutat la noi, considerat încă tabu, şi anume efectele economice şi sociale ale protecţiei exagerate a forţei de muncă. Cred că ar fi timpul să explicăm pe-ndelete că barierele la ieşirea de pe piaţa muncii se transformă aproape instantaneu în bariere la intrare.

Cu alte cuvinte, dacă împiedicăm angajatorul să disponibilizeze forţa de muncă devenită excedentară, decizia de a face noi angajări, pentru a fructifica o conjunctură de piaţă favorabilă, se ia cu mult mai mare greutate.

Până la urmă, o conduită născută din dorinţa legitimă de a apăra interesele salariaţilor are exact efectul opus: limitează capacitatea de creştere a productivităţii muncii, a producţiei şi, în consecinţă, şi pe cea a salariilor.

A venit vremea, cred, să arătăm că la o rată a şomajului ce oscilează în jurul valorii de 3% – nivel care se află destul de mult sub cel al şomajului natural – este nefiresc să fim îngrijoraţi de eventualele disponibilizări din cauze subiective, întrucât angajatorii sunt în permanenţă preocupaţi cum să îşi păstreze oamenii de calitate.

Acest subiect nu este niciodată abordat deschis în dezbateri publice. Se vorbeşte mult despre salariul minim, despre coşul de consum pentru un trai decent, dar se trece cu discreţie totală peste dezbaterea modului cum poate fi promovată creşterea mai rapidă a
productivităţii muncii, pentru a oferi substanţă şi sustenabilitate creşterii salariale reale.

Un alt teritoriu în care cred că dezbateri de valoare ar putea fi furnizate de centre academice şi, de ce nu, chiar de către cele studenţeşti sau ale tinerilor economişti – aşa cum sunt şi cele organizate de Banca Naţională – ar putea fi cel al analizei unor programe complexe de restructurare adoptate de ţări care au înregistrat succese majore în creşterea performanţei economice şi în ridicarea standardului de viaţă al locuitorilor.

Un foarte bun exemplu în acest sens îl poate reprezenta Republica Irlanda. La data intrării sale în Uniunea Europeană, în 1973, era o ţară săracă, la mare distanţă de celelalte membre ale Comunităţii Europene de atunci. A urmat o perioadă, destul de lungă, cu o strategie naţională bine conturată şi acceptată politic pe scară largă.

Aceasta a inclus, în primul rând, cheltuieli de învăţământ ridicate, pentru a dezvolta cea mai valoroasă resursă – cea umană. Îmi amintesc exact că, la vremea respectivă, autorităţile irlandeze erau chestionate în legătură cu riscul ca tinerii formaţi pe bani irlandezi să emigreze în masă în Statele Unite.

Răspunsul era, invariabil, că şi cei care vor pleca se vor întoarce atunci când condiţiile din ţara lor vor fi suficient de atrăgătoare.

Un alt ingredient a fost un regim fiscal simplu şi clar, cu proceduri cât mai prietenoase şi reguli puţine, dar aplicabile, precum şi o legislaţie a muncii suplă, care să
dea cât mai puţine bătăi de cap angajatorilor. S-au adăugat cheltuieli serioase de infrastructură – ţara beneficiind de generoase resurse comunitare în acest sens.

Acest mix coerent de politici a atras tot mai mulţi investitori. Produsul intern al ţării a crescut tot mai mult, pentru a ajunge azi pe locul al doilea în Europa, după Luxemburg. Un succes nu rezultă dintr-o singură măsură, ci dintr-un pachet de măsuri.

Poate am putea analiza în detaliu trăsăturile programului de dezvoltare irlandez, nu neapărat pentru a-l prelua ca atare – nici condiţiile de azi nu mai sunt cele de acum 35 de ani – ci pentru a vedea exact cum se îmbină componentele unui program coerent, cum se obţine consensul politic şi social necesar pentru aplicarea unor măsuri care nu sunt întotdeauna uşor de explicat şi de îmbrăţişat, aşa cum sunt măsurile de liberalizare a pieţei muncii.

Am încercat să ofer doar câteva exemple palpabile despre ceea ce ar însemna pentru noi diseminarea culturii economice. Se poate observa că nu este vorba neapărat despre a arăta publicului larg ecuaţii complexe şi formule matematice sofisticate, ci de a
folosi bunul simţ şi logica elementară în viaţa şi gândirea economică de la noi.

Evenimentele recente la care m-am referit în cuvântul meu arată chiar că, atunci când aparatul teoretic se decuplează de bunul simţ, rezultatele pot fi înfricoşătoare. Cu aceste gânduri, permiteţi-mi să urez succes deplin Conferinţei dvs.

• Tipareste detalii
• Trimite pe mail
• Facebook
• Twitter
• Google
• Vizualizari: 759

Comentarii

Nume *:

E-mail *:
(nu se afiseaza pe site)
Subiect:
*
Comentariu:



Tastati codul din imagine (doar cifre)